Românii îşi potrivesc ceasul după ora Americii

de Gh. CERCELESCU

http://www.gandul.info/puterea-gandului/romanii-isi-potrivesc-ceasul-dupa-ora-americii.html?4237;3248602

Aşadar, „pompierii” americani n-au reuşit să stingă incendiul care a mistuit activele băncilor din Wall Street. Votul negativ dat de Camera Reprezentanţilor planului administraţiei Bush de acoperire a uriaşelor pierderi suferite de băncile americane a agravat şi mai mult criza financiară internaţională, care, în ultimele zile, se face tot mai mult simţită în Europa. Dar, chiar dacă parlamentul american ar fi dat lumină verde planului Paulson – după numele secretarului de stat al Trezoreriei, care l-a iniţiat – tensiunea de pe pieţe ar fi slăbit, însă numai pe moment. Deoarece, oricât de puternice ar fi, injecţiile de lichidităţi în sistem tratează simptomele maladiei, nu cauzele ei. Boala de care suferă, în prezent, lumea financiară a fost generată de uriaşa prăpastie care s-a creat în timp între economia bănească şi cea reală. Schimburile internaţionale de bunuri şi servicii reprezintă doar puţin peste 2% din totalul tranzacţiilor interbancare. De peste o jumătate de secol, anglo-saxonii sunt cămătarii lumii. Nu sapă după minereuri, nu le transportă pe mări şi nu se expun la furtuni, ci, din nişte birouri, mută bani de colo-colo. Wall Street-ul newyorkez şi city-ul londonez au milioane de oameni care lucrează în industria financiară.

Tineri şi inteligenţi, ei scot pe bandă rulantă produse noi, care aduc profituri uriaşe. Nici răsplata pentru ingeniozitatea lor nu suferă de inconsistenţă, fapt ce-i determină să scoată pe piaţă instrumente tot mai sofisticate, fără să le pese că au deschis cutia Pandorei. Cutezanţa creatorilor de produse financiare este explicabilă. Industria bancară, de la origini, înseamnă o redistribuire a riscurilor. Băncile atrag bani de pe piaţă, pe care îi dau cu împrumut într-un mod în care riscul este disipat. S-a creat, de exemplu, produsul „subprime”, care înseamnă credit ipotecar cu risc înalt, pentru că s-a dat chiar unor persoane care nu au bani să-l returneze. Produsul respectiv a fost însă vândut unor societăţi de asigurări care, la rândul lor, l-au plasat unor case de reasigurări. Până la urmă, nimeni nu mai ştia cât de mare este riscul şi cine îl deţine.

Criza „subprime” sancţionează lăcomia unor conducători de bănci care au vrut să facă profit din titluri extrem de riscante. Iar ieşirea din criză nu se poate produce doar prin cumpărarea cu bani publici a merelor stricate din coşul băncilor. În absenţa reformării sistemului financiar, care să aducă economia bănească mai aproape de cea reală, nu există nici o garanţie că nu se vor strica şi merele sănătoase care au mai rămas, iar contribuabilii americani sau europeni vor continua să plătească în locul conducătorilor de bănci care nu ştiu să stăpânească riscul. Or, tocmai când vine vorba de remedii, lucrurile se complică. Planul Paulson nu a fost respins de democraţii din opoziţie, ci de republicanii de la putere, care critică intervenţia statului în sectorul privat, de o amploare fără precedent în istoria Statelor Unite. În timp ce americanii consideră că autogestiunea pieţei este mai eficientă, europenii preferă o implicare mai profundă a statului în întărirea supravegherii şi reglementării financiare. Deoarece orice politică publică este făcută tocmai pentru a corecta excesele pieţei. De apropierea poziţiilor americanilor şi europenilor vor depinde mult evoluţiile viitoare ale sistemului financiar mondial.

Valuri ale crizei financiare internaţionale s-au spart şi pe ţărmuri româneşti. Bursa suferă corecţii severe. Leul pierde teren în raport cu euro şi dolarul. Banii se scumpesc şi se obţin tot mai greu. Românii care vor să-şi cumpere o casă nu mai iau preţul din ziarele noastre, ci din cele americane. Într-o lume globalizată, cum este cea în care trăim, ceea ce se întâmplă într-o economie, mai ales într-una de talia celei americane, se resimte, mai mult sau mai puţin, şi în celelalte economii. Criza creditului american nu a afectat însă direct România. Băncile comerciale din ţara noastră au dus o politică prudentă. Iar Banca Naţională a luat, cu mult timp înainte de declanşarea crizei, măsuri care să prevină riscuri majore. Dar efectele crizei financiare s-au extins destul de mult în economia reală, iar intrarea în recesiune a unor ţări care reprezintă importante pieţe de desfacere pentru produsele noastre ne-ar putea afecta mult mai serios decât până acum, îndeosebi în ce priveşte balanţa de plăţi externe. O asemenea perspectivă nefericită o avea, probabil, în vedere guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, când declara că banca centrală va intra „în stare de alertă”.