un articol de I.G.Cumpana
http://infobrasov.net/content/reportaj_7682_De-la-drama-unui-om-la-drama-unui-popor-.html
Un eveniment petrecut in urma cu 71 de ani a trecut fara sa fie tratat cum se cuvine de catre autoritatile statului roman. In 1940 Nord-Vestul Ardealului a hoardele hortiste au insengerat viata linistitat a unor romani pasnici. Dictatul de la Viena, semnat la 30 august 1940 a creat cadrul pentru ca autoritatile horthyste sa comita atrocitati inimaginabile in rindul romanilor. Sute de persoane au fost omorite pentru simplul fapt ca vorbeau limba romana. Ranile de atunci inca nevidecate continua sa singereze si azi.
Am avut candva, o clasa politica cu liberali, democrati si conservatori, peste care Hitler n-a putut sa treaca. Iar atunci cand deciziile cumplite ale istoriei, cadeau asupra Romaniei, responsabilitatea morala ii coplesea. Un asemenea moment a fost “negocierea” solicitata de Hitler cu reprezentantii guvernului Romaniei, la 30.08.1940. Transcriem si noi din memoriile ministrului de externe al Romaniei, Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1991, p. 212
“Am observat intai ca este o harta romaneasca. Am desfacut-o cu nordul in jos, ceea ce m-a facut sa nu inteleg nimic. Mi-a intors-o Schmidt. Ochii mei cautau taietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama insa ca este altceva. Am urmarit cu ochii granita care pornea de la Oradea catre rasarit, alunecand sub linia ferata si am inteles ca cuprindea si Clujul … Am inceput sa nu mai vad. Cand mi-am dat seama ca granita coboara in jos ca sa cuprinda secuimea am mai avut, in disperarea mea, un singur gand: Brasovul! O mica usurare: Brasovul ramane la noi. Cand am privit in toata grozavia impartirea Transilvaniei, am inteles ca puterile care imi erau mult slabite, ma parasesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a facut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru …
In clipa aceea, mi-am pierdut cunostinta. Nu mai traisem o asemenea senzatie fizica decat cu 22 de ani in urma, cand o injectie cu novocaina la o operatie ma facuse sa trec pentru o clipa pe lumea cealalta, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.Acum aveam pentru a doua oara impresia neta ca am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apa. Dornberg a deschis usa alergand prin multimea care umplea salile strigand: “un pahar cu apa, un pahar cu apa…Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat in sila, sa-l beau. Am inceput sa vad din nou si am avut puterea sa duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare... Am scos tocul meu cu cerneala verde, cu care scrisesem atatea lucruri frumoase si atatea ganduri bune pentru tara mea. Am iscalit tot fara sa mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot asa...” Prin comparatie va supunem atentiei faptul ca in 1990 au trecut 50 de ani, de la uriasa umilinta a clasei politice de atunci . Dar un popor intreg retraieste din 1990 incoace, calvarul lui Manoilescu. Nu ne-a luat nimeni Ardealul, nici Cadrilaterul, nici Banatul. Romania e intreaga. Umilita in schimb, cate putin in fiecare zi, sperand ca timpul va sterge rusinea faptelor lor din memoriile noastre...
Doar atunci...
Cand cineva va putea si va avea puterea politica, dar mai ales morala sa ne dea raspunsul la intrebari simple (inca retorice):
1. Lista marilor castigatori de la Caritas (primii 500);
2. Lista celor care au retras (cumulat) peste 100.000 euro in lunile premergatoare (sa zicem 3) prabusirii unor fonduri – F.N.I., S.A.F.I., etc.
3. Lista actionarilor de la societatile cu capital privat, care au beneficiat de credite (peste 100.000 euro) care, nerambursate au fost trecute la datoria publica.
4. Lista actionarilor de la societatile cu capital privat care au beneficiat de credite peste 500.000 euro. cu garantii guvernamentale si a caror achitare totala sau partiala a fost preluata de catre statul roman (adica tot de contribuabil) ;
5. Lista actionarilor de la societatile cu capital privat care au beneficiat de scutiri de taxe, reesalonari, transformarea datoriilor in actiuni de stat (in cuantum de peste 300.000 euro)
Cat de moral, (ca de productiv nici nu poate fi vorba) poate fi pentru societatea romaneasca ca cei ce sunt inclusi in listele de mai sus:
a. sa ocupe cu nerusinare functii publice sau sa ne gestioneze banii publici;
b. sa se erijeze in diverse calitati : lideri de partid, parlamentari, inalti functionari de stat, pentru ca astfel, sa gestioneze marile averi ale tarii si sa dea lectii de moralitate (strict necesare) poporului roman;
c. sa sfideze din TOP-urile saracirii nationale si sa se erijeze in «personalitati marcante» cu succes economic.In Romania exista milioane de oameni, care daca ar fi putut fi beneficiarii acestor resurse financiare, s-ar fi dovedit cu siguranta capabili sa dezvolte afaceri corecte si mai ales rentabile, asigurand astfel rambursarea sumelor enorme cu care au fost creditati.
Ce ar fi insemnat aceste rambursari?
Ce implicatii pozitive uriase ar fi avut pentru economia Romaniei?
Ce ar fi insemnat sa avem azi doar cele 28 de vapoare a cateva zeci de milioane de euro bucata?
Ce ar fi insemnat sa nu fim obligati sa ne rascumparam atat de scump ceea ce am oferit cu comisioane grase, gratuit? Banci, uzine, fabrici, combinate, rafinarii, castele etc.
Ce ar fi insemnat sa castigam respectul si nu pomana unei Europe mandre si orgolioase?
Ce ar fi insemnat sa fim reprezentati de echipe politice unite, cu strategii profund documentate, responsabil prezentate?
Ar fi insemnat exact opusul la ceea ce ni se serveste azi, maine si cine stie inca pentru cata vreme!
Avem nu numai uriase resurse materiale dar si multe si valoroase resurse umane.
Ce nu avem?
Un Presedinte si un Parlament responsabil, care sa genereze firesc, responsabilitate politica, economica, legislativa etc.
Un Parlament care sa vrea, sa poata fi descalcite nodurile gordiene, suprapuse, ale guvernarilor postdecembriste.
Ce ne-a mai ramas?
Iluzia firava a unei potentiale « societati civile, nepolitizate» care sa preia acest APEL.
Deoarece nu numai in Parlamentul Romaniei a devenit irespirabila mizeria morala.
Avem nevoie in mod necesar, adica obligatoriu, de curatenie, printr-o analiza obiectiva a sistemului, a strategiei, a planurilor atent elaborate, care au permis aparitia si desfasurarea acestor «fenomene», care in ultima instanta nu sunt decat MARI ESCROCHERII......
Din analiza cauzelor lor, s-ar naste probabil cea mai profunda democratie, cea mai completa legislatie, cea mai puternica economie.
Dar cercul se inchide din nou, producand aceleasi noduri, daca veriga lipsa ramane responsabilitatea morala!
miercuri, 31 august 2011
joi, 25 august 2011
Ridică privirea! ...s-ar putea să zărești tălpile Dumnezeului.
Preluare http://www.noriimei.ro/
Pulimea şi intelectualul gonflabil sunt susţinătorii fideli oricărui conducător-măscărici.
Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măscărici, dar care n-au avut ambiţia să se caţăre într-atât de sus, încât să aibă puterea de a-şi pune ibovnicele ministru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, impostorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct primar, pe când al conducătorului-mojic ajunge politică de stat. Preşedintele-caricatură, schimbând în grotesc viaţa poporului, face ca pulimii să i să pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.
Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are mereu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scrupule autoritatea morală, osanalele sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înălţătoare. Plin de petice, reeşapat de atâtea guvernări sub care a prosperat folosindu-şi puterea de persuasiune, intelectualul gonflat fâsâie plin de importanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente filozofice, ardei iute şi neologismele rămase de la talk-show-ul de cu seară. Dedulcit la zaharurile vieţii publice, iubeşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cultură germană, în definitiv. Măscăriciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o finanţare de la buget, o învârteală filozofică… pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe manelişti – concurenţa dă valoarea! Tinere zărghite, excitate de înghesuiala de vorbe măreţe, sunt dispuse să se sacrifice instant pentru a-şi trece în palmares un trofeu, cam libidinos, dar care are emisiune de cultură la televiziunea de stat şi căruia preşedintele ţării îi trimite avion la scară ca să meargă la plajă… Când ai limbă lată şi eşti intelectual şmecher, viaţa devine o siestă prelungită, o şuetă plină de şarm.
Uneori măscăriciul şi gonflatul se mai hârjonesc ca nişte băieţandri puşi pe rele care, după ce s-au jucat împreună sub acoperire, luaţi la întrebări de ce s-au înhăitat unul cu altul, le e greu să nege că cine se-aseamănă se-adună. Se ameninţă reciproc că vor spune lumii adevărul despre cât de mică au conştiinţa, cât de moale le e caracterul. Pericolul e că toate aceste pârăciuni pot ridica unele semne de întrebare pulimii care nu trebuie să fie zdruncinată din credinţa că guvernarea e blondă, are fusta strâmtă şi până la fund, iar preşedintele-mare-sculă o călăreşte cum vrea. Tot aşa cum pulimea nu trebuie să ştie că e criză. Pulimea trebuie să creadă că măririle de salariu şi alte stimulente, zise mite electorale, le vor fi date de preşedintele-şmecher-mare, că el are de unde şi nu din crize şi din furăciuni. Clar?! La bogaţi şi la moguli să fie criză! Corect?!…
Devoalându-şi impostura, măscăriciul nu mai are popularitate, are doar populime. De aceea se va întoarce mereu la pulime, e tot ce i-a mai rămas alături de intelectualii care gândesc cu stomacul.
Pulimea şi intelectualul gonflabil sunt susţinătorii fideli oricărui conducător-măscărici.
Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măscărici, dar care n-au avut ambiţia să se caţăre într-atât de sus, încât să aibă puterea de a-şi pune ibovnicele ministru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, impostorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct primar, pe când al conducătorului-mojic ajunge politică de stat. Preşedintele-caricatură, schimbând în grotesc viaţa poporului, face ca pulimii să i să pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.
Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are mereu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scrupule autoritatea morală, osanalele sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înălţătoare. Plin de petice, reeşapat de atâtea guvernări sub care a prosperat folosindu-şi puterea de persuasiune, intelectualul gonflat fâsâie plin de importanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente filozofice, ardei iute şi neologismele rămase de la talk-show-ul de cu seară. Dedulcit la zaharurile vieţii publice, iubeşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cultură germană, în definitiv. Măscăriciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o finanţare de la buget, o învârteală filozofică… pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe manelişti – concurenţa dă valoarea! Tinere zărghite, excitate de înghesuiala de vorbe măreţe, sunt dispuse să se sacrifice instant pentru a-şi trece în palmares un trofeu, cam libidinos, dar care are emisiune de cultură la televiziunea de stat şi căruia preşedintele ţării îi trimite avion la scară ca să meargă la plajă… Când ai limbă lată şi eşti intelectual şmecher, viaţa devine o siestă prelungită, o şuetă plină de şarm.
Uneori măscăriciul şi gonflatul se mai hârjonesc ca nişte băieţandri puşi pe rele care, după ce s-au jucat împreună sub acoperire, luaţi la întrebări de ce s-au înhăitat unul cu altul, le e greu să nege că cine se-aseamănă se-adună. Se ameninţă reciproc că vor spune lumii adevărul despre cât de mică au conştiinţa, cât de moale le e caracterul. Pericolul e că toate aceste pârăciuni pot ridica unele semne de întrebare pulimii care nu trebuie să fie zdruncinată din credinţa că guvernarea e blondă, are fusta strâmtă şi până la fund, iar preşedintele-mare-sculă o călăreşte cum vrea. Tot aşa cum pulimea nu trebuie să ştie că e criză. Pulimea trebuie să creadă că măririle de salariu şi alte stimulente, zise mite electorale, le vor fi date de preşedintele-şmecher-mare, că el are de unde şi nu din crize şi din furăciuni. Clar?! La bogaţi şi la moguli să fie criză! Corect?!…
Devoalându-şi impostura, măscăriciul nu mai are popularitate, are doar populime. De aceea se va întoarce mereu la pulime, e tot ce i-a mai rămas alături de intelectualii care gândesc cu stomacul.
O idee de Nobel a devenit afacere în România
http://www.adevarul.ro/actualitate/social/O_idee_de_Nobel_a_devenit_afacere_in_Romania_0_541746522.html
Clinica Motivation, prima întreprindere socială înfiinţată după modelul lui Muhammad Yunus, din Bangladesh, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, s-a deschis ieri la Bucureşti. Banii câştigaţi de Fundaţia Motivation din clinica medicală vor fi investiţi în servicii gratuite de sănătate pentru persoane cu dizabilităţi.
Într-un sediu al unei foste frizerii de lângă Palatul Parlamentului, începând de ieri funcţionează Clinica de Recuperare Motivation, prima afacere socială pusă pe picioare în România după modelul inventat de Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În principiu, o întreprindere socială funcţionează cu ajutorul unui credit bancar cu dobândă zero, trebuie să slujească o comunitate, să creeze locuri de muncă şi să reinvestească tot profitul în afacere. În acest caz, Fundaţia Motivation a primit un credit de 30.000 de euro cu dobândă zero şi fără garanţii de la BCR pentru o clinică unde vor fi angajaţi doi medici şi patru kinetoterapeuţi. Din banii câştigaţi, organizaţia va acoperi împrumutul şi va oferi servicii medicale gratuite pentru propriii beneficiari, persoane cu dizabilităţi.
Primii 30.000 de euro din 3 milioane
Principiul întreprinderilor sociale a fost descoperit de prof. Muhammad Yunus, din Bangladesh, care a şi venit în octombrie anul trecut în România odată cu lansarea Social Business Tour, un proiect comun al grupului bancar austriac Erste, Ministerului Muncii din Austria, companiei de microfinanţare „good.bee" şi Grameen Creative Lab. Pe lângă România, alte cinci ţări (Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia şi Serbia) urmau să primească finanţări în valoare totală de 10 milioane de euro, dintre care trei erau destinate ţării noastre. Cei 30.000 de euro împrumutaţi de BCR Fundaţiei Motivation sunt, practic, banii oferiţi din primul proiect câştigat în această iniţiativă a afacerilor cu caracter social.
Afacere cu scaune rulante
Potrivit lui Cornel Cojocaru, director de comunicare al BCR, principalul atu pentru care Fundaţia Motivation a primit creditul este încrederea în bonitatea afacerii. Acestuia i s-a adăugat şi relaţia lungă pe care o organizaţia o are cu banca, din 1996, şi experienţa asociaţiei în a scoate profit din activităţi sociale. Anterior, Motivation a demonstrat că obţinerea de scaune rulante pentru membrii săi poate fi o acţiune profitabilă. Teoretic, pentru orice persoană cu dizabilităţi de deplasare, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asigură o sumă de 1.268 de lei pentru obţinerea unui scaun rulant. Dacă cel în cauză doreşte un scaun mai scump, plăteşte diferenţa. „Însă de multe ori Casa întârzie şi câte trei ani decontarea scaunului. Motivation asta face, cumpără şi aduce imediat scaunul persoanei care are nevoie de el şi aşteaptă decontarea de la cel în cauză. Spre deosebire de alţii, noi le dăm beneficiarilor noştri chiar scaunul de care au nevoie, pentru că de multe ori ei sunt păcăliţi de diverşi furnizori", explică Cristian Ispas, directorul general al organizaţiei. La această oră, Fundaţia Motivation a ajuns să distribuie 1.200 de scaune rulante pe an.
Profit din al treilea an
Pentru clinică, Motivation va primi banii din credit în tranşe, pe parcursul a cinci ani, dar Cristian Ispas crede că afacerea va deveni profitabilă şi va începe să returneze banii din al treilea an de la înfiinţare. „Pentru că ştim cât de importantă este şi ce înseamnă recuperarea medicală de calitate, Clinica Motivation îşi propune ca, în următorii ani, să aibă cei mai mulţumiţi pacienţi de pe piaţa centrelor de recuperare medicală din Bucureşti. În plus, vrem să le oferim clienţilor noştri oportunitatea ca, fără să plătească nimic în plus, să îi ajute pe alţii care nu-şi pot permite să beneficieze de recuperarea medicală de care au nevoie", a declarat Cristian Ispas. Întrebat ce va face banca în cazul în care Motivation nu va scoate profit astfel încât să poată plăti creditul, Cornel Cojocaru a declarat: „Noi considerăm că într-o situaţie socială şi economică a României precum cea de acum, acest proiect este unul de succes. Dacă România va da faliment, atunci şi el va da faliment".
Cristian Ispas, director Motivation
Primii pacienţi vin luni
Conducerea Fundaţiei Motivation a investit deocamdată 15.000 de euro în deschiderea clinicii din strada Uranus, nr. 100, din Bucureşti. Banii s-au dus pe închirierea unui spaţiu de 160 de metri pătraţi şi pe dotări necesare procedurilor de recuperare: o sală de kinetoterapie, o alta de lucru individual şi una de electroterapie. Clinica oferă consultaţii medicale de specialitate, kinetoterapie, electroterapie, termoterapie, cursuri adresate cuplurilor în vederea pregătirii pentru naştere şi pentru îngrijirea nou-născutului.
Ideea unei clinici le-a venit celor de la Motivation când şi-au dat seama că nu mai fac faţă cererilor de servicii medicale din partea persoanelor cu dizabilităţi, ne explică Ispas: „Aveam patru centre de recuperare medicală până acum, în Bucureşti, Ploieşti, Sibiu şi Turnu Severin. La cel din Bucureşti, pentru o şedinţă gratuită de kinetoterapie, de exemplu, oamenii aşteptau trei luni. Nu aveam nici personal suficient şi nici spaţiu. Acum îi vom transfera pe o parte dintre ei la această clinică. Luni, 29 august, ne vin primii patru pacienţi".
Un masaj, 30 de lei
Conducerea noii clinici crede că îşi va atrage clienţii cu programe individualizate de recuperare medicală, pentru diverse afecţiuni: ortopedie (recuperare post-fracturi, contracturi musculare, dureri de spate), neurologie (paralizie cerebrală, traumatism vertebro-medular, accident vascular cerebral, distrofie musculară), reumatologie, geriatrie. În plus, se oferă şi pachete de servicii. De exemplu, unul mixt de recuperare durează două ore, conţine masaj, kinetoterapie şi fizioterapie şi costă 70 de lei. O procedură de fizioterapie costă 15 lei, iar un masaj segmentar de 30 de minute, 30 de lei.
"Le oferim clienţilor noştri oportunitatea să îi ajute pe alţii."
Cristian Ispas, director Motivation
0% este dobânda creditului de 30.000 de euro primit de Fundaţia Motivation pentru afacerea socială
„Banca săracilor", modelul Muhammad Yunus
Înfiinţarea Grameen Bank („Banca săracilor") în Bangladesh i-a adus lui Muhammad Yunus Premiul Nobel pentru Pace în 2006. Ideea sa a fost să ofere sprijin şi finanţare persoanelor cu venituri mici, care nu aveau acces la credite de la instituţiile bancare. La mijlocul anilor '70, prof. Muhammad Yunus a constatat că studiile sale sunt inaplicabile săracilor din Bangladesh. El a împrumutat atunci cu 27 de dolari 42 de împletitori de coşuri din satul Jobra şi astfel i-a scăpat de cămătarii locali şi i-a ajutat să fie independenţi. Mai târziu, prin Banca Grameen, a pus pe picioare mai multe proiecte: a adus apă curată în satele neracordate, a ajutat producătorii locali de fasole să-şi poată vinde marfa şi să devină independenţi şi a creat o firmă care produce iaurt cu şase eurocenţi paharul, pentru copiii sărmani ai ţării sale.
Clinica Motivation, prima întreprindere socială înfiinţată după modelul lui Muhammad Yunus, din Bangladesh, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, s-a deschis ieri la Bucureşti. Banii câştigaţi de Fundaţia Motivation din clinica medicală vor fi investiţi în servicii gratuite de sănătate pentru persoane cu dizabilităţi.
Într-un sediu al unei foste frizerii de lângă Palatul Parlamentului, începând de ieri funcţionează Clinica de Recuperare Motivation, prima afacere socială pusă pe picioare în România după modelul inventat de Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În principiu, o întreprindere socială funcţionează cu ajutorul unui credit bancar cu dobândă zero, trebuie să slujească o comunitate, să creeze locuri de muncă şi să reinvestească tot profitul în afacere. În acest caz, Fundaţia Motivation a primit un credit de 30.000 de euro cu dobândă zero şi fără garanţii de la BCR pentru o clinică unde vor fi angajaţi doi medici şi patru kinetoterapeuţi. Din banii câştigaţi, organizaţia va acoperi împrumutul şi va oferi servicii medicale gratuite pentru propriii beneficiari, persoane cu dizabilităţi.
Primii 30.000 de euro din 3 milioane
Principiul întreprinderilor sociale a fost descoperit de prof. Muhammad Yunus, din Bangladesh, care a şi venit în octombrie anul trecut în România odată cu lansarea Social Business Tour, un proiect comun al grupului bancar austriac Erste, Ministerului Muncii din Austria, companiei de microfinanţare „good.bee" şi Grameen Creative Lab. Pe lângă România, alte cinci ţări (Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia şi Serbia) urmau să primească finanţări în valoare totală de 10 milioane de euro, dintre care trei erau destinate ţării noastre. Cei 30.000 de euro împrumutaţi de BCR Fundaţiei Motivation sunt, practic, banii oferiţi din primul proiect câştigat în această iniţiativă a afacerilor cu caracter social.
Afacere cu scaune rulante
Potrivit lui Cornel Cojocaru, director de comunicare al BCR, principalul atu pentru care Fundaţia Motivation a primit creditul este încrederea în bonitatea afacerii. Acestuia i s-a adăugat şi relaţia lungă pe care o organizaţia o are cu banca, din 1996, şi experienţa asociaţiei în a scoate profit din activităţi sociale. Anterior, Motivation a demonstrat că obţinerea de scaune rulante pentru membrii săi poate fi o acţiune profitabilă. Teoretic, pentru orice persoană cu dizabilităţi de deplasare, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asigură o sumă de 1.268 de lei pentru obţinerea unui scaun rulant. Dacă cel în cauză doreşte un scaun mai scump, plăteşte diferenţa. „Însă de multe ori Casa întârzie şi câte trei ani decontarea scaunului. Motivation asta face, cumpără şi aduce imediat scaunul persoanei care are nevoie de el şi aşteaptă decontarea de la cel în cauză. Spre deosebire de alţii, noi le dăm beneficiarilor noştri chiar scaunul de care au nevoie, pentru că de multe ori ei sunt păcăliţi de diverşi furnizori", explică Cristian Ispas, directorul general al organizaţiei. La această oră, Fundaţia Motivation a ajuns să distribuie 1.200 de scaune rulante pe an.
Profit din al treilea an
Pentru clinică, Motivation va primi banii din credit în tranşe, pe parcursul a cinci ani, dar Cristian Ispas crede că afacerea va deveni profitabilă şi va începe să returneze banii din al treilea an de la înfiinţare. „Pentru că ştim cât de importantă este şi ce înseamnă recuperarea medicală de calitate, Clinica Motivation îşi propune ca, în următorii ani, să aibă cei mai mulţumiţi pacienţi de pe piaţa centrelor de recuperare medicală din Bucureşti. În plus, vrem să le oferim clienţilor noştri oportunitatea ca, fără să plătească nimic în plus, să îi ajute pe alţii care nu-şi pot permite să beneficieze de recuperarea medicală de care au nevoie", a declarat Cristian Ispas. Întrebat ce va face banca în cazul în care Motivation nu va scoate profit astfel încât să poată plăti creditul, Cornel Cojocaru a declarat: „Noi considerăm că într-o situaţie socială şi economică a României precum cea de acum, acest proiect este unul de succes. Dacă România va da faliment, atunci şi el va da faliment".
Cristian Ispas, director Motivation
Primii pacienţi vin luni
Conducerea Fundaţiei Motivation a investit deocamdată 15.000 de euro în deschiderea clinicii din strada Uranus, nr. 100, din Bucureşti. Banii s-au dus pe închirierea unui spaţiu de 160 de metri pătraţi şi pe dotări necesare procedurilor de recuperare: o sală de kinetoterapie, o alta de lucru individual şi una de electroterapie. Clinica oferă consultaţii medicale de specialitate, kinetoterapie, electroterapie, termoterapie, cursuri adresate cuplurilor în vederea pregătirii pentru naştere şi pentru îngrijirea nou-născutului.
Ideea unei clinici le-a venit celor de la Motivation când şi-au dat seama că nu mai fac faţă cererilor de servicii medicale din partea persoanelor cu dizabilităţi, ne explică Ispas: „Aveam patru centre de recuperare medicală până acum, în Bucureşti, Ploieşti, Sibiu şi Turnu Severin. La cel din Bucureşti, pentru o şedinţă gratuită de kinetoterapie, de exemplu, oamenii aşteptau trei luni. Nu aveam nici personal suficient şi nici spaţiu. Acum îi vom transfera pe o parte dintre ei la această clinică. Luni, 29 august, ne vin primii patru pacienţi".
Un masaj, 30 de lei
Conducerea noii clinici crede că îşi va atrage clienţii cu programe individualizate de recuperare medicală, pentru diverse afecţiuni: ortopedie (recuperare post-fracturi, contracturi musculare, dureri de spate), neurologie (paralizie cerebrală, traumatism vertebro-medular, accident vascular cerebral, distrofie musculară), reumatologie, geriatrie. În plus, se oferă şi pachete de servicii. De exemplu, unul mixt de recuperare durează două ore, conţine masaj, kinetoterapie şi fizioterapie şi costă 70 de lei. O procedură de fizioterapie costă 15 lei, iar un masaj segmentar de 30 de minute, 30 de lei.
"Le oferim clienţilor noştri oportunitatea să îi ajute pe alţii."
Cristian Ispas, director Motivation
0% este dobânda creditului de 30.000 de euro primit de Fundaţia Motivation pentru afacerea socială
„Banca săracilor", modelul Muhammad Yunus
Înfiinţarea Grameen Bank („Banca săracilor") în Bangladesh i-a adus lui Muhammad Yunus Premiul Nobel pentru Pace în 2006. Ideea sa a fost să ofere sprijin şi finanţare persoanelor cu venituri mici, care nu aveau acces la credite de la instituţiile bancare. La mijlocul anilor '70, prof. Muhammad Yunus a constatat că studiile sale sunt inaplicabile săracilor din Bangladesh. El a împrumutat atunci cu 27 de dolari 42 de împletitori de coşuri din satul Jobra şi astfel i-a scăpat de cămătarii locali şi i-a ajutat să fie independenţi. Mai târziu, prin Banca Grameen, a pus pe picioare mai multe proiecte: a adus apă curată în satele neracordate, a ajutat producătorii locali de fasole să-şi poată vinde marfa şi să devină independenţi şi a creat o firmă care produce iaurt cu şase eurocenţi paharul, pentru copiii sărmani ai ţării sale.
vineri, 5 august 2011
E-MOTIONAL Bodies & Cities
Fundaţia Gabriela Tudor a anunţat că joi, 11 august 2011, de la ora 12.00, va avea loc conferinţa de presă de lansare a proiectului „E-MOTIONAL Bodies & Cities”. Conferinţa va avea loc în ceainăria Librăriei Cărtureşti-Verona din Bucureşti.
„E-MOTIONAL Bodies & Cities” este un program european de mobilitate, schimburi artistice şi formare profesională în domeniul dansului contemporan, reunind artişti şi manageri din şase ţări europene – România, Cipru, Irlanda, Letonia, Marea Britanie şi Turcia. Pe durata a doi ani, proiectul va conecta comunităţile artistice din aceste ţări printr-o serie de activităţi care includ burse de mobilitate, rezidenţe, burse în management cultural, cercetare artistică, schimburi de spectacole şi co-producţii. Dezvoltarea profesională a artiştilor şi a managerilor culturali şi încurajarea experimentului artistic reprezintă elemente esenţiale în viziunea proiectului.
Conferinţa de presă va include o prezentare a activităţilor proiectului şi un anunţ cu privire la participanţii selectaţi în prima licitaţie de proiecte lansată în 2011. La conferinţă vor participa: din partea Fundaţiei Gabriela Tudor, organizatorii proiectului Cosmin Manolescu (director de program), Ştefania Ferchedău (coordonator proiect); din partea Punctului de Contact Cultural, Bianca Floarea (coordonator Cultura 2007-2013), din partea Centrului de Cultură George Apostu din Bacău, partener asociat, Gheorghe Popa (director), din partea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, Andreea Novac (coordonator de proiecte); precum şi o parte din artiştii selectaţi în E-MOTIONAL.
Activităţile proiectului cuprind:
- 5 rezidenţe de cercetare artistică pe tema proiectului;
- un Fond de Mobilitate dedicat susţinerii a
14 rezidenţe ArtistN(e)st dedicate dezvoltării de proiecte coregrafice;
20 granturi de mobilitate pentru artiştii şi profesioniştii din dans;
11 burse „Gabriela Tudor” pentru managerii culturali;
- 12 schimburi de spectacole;
- 1 co-producţie;
- 2 sesiuni de training în managementul proiectelor de dans contemporan;
- 1 forum internaţional la încheierea proiectului.
Organizatorul principal al E-MOTIONAL este Fundaţia Gabriela Tudor, acesta fiind unul din puţinele proiecte europene cîştigate în cadrul programului Cultura 2007-2013 de o organizaţie de dans din Europa de est în calitate de lider. Proiectul este realizat în colaborare cu Dublin Dance Festival (Irlanda), Asociaţia Coregrafilor Profesionişti din Dans (Riga, Letonia), Dance House Lemesos (Limassol, Cipru) şi body > data > space (Londra, Marea Britanie), în calitate de co-organizatori. Parteneri asociaţi sînt ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru Artişti / Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău şi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Dance Ireland, Academia Irlandeză de Muzică şi Dans şi Universitatea din Limerick (Irlanda), Teatrul Rialto (Limassol, Cipru) şi CATI – Asociaţia Artiştilor din Dans Contemporan (Istanbul, Turcia).
„E-MOTIONAL Bodies & Cities” este un program european de mobilitate, schimburi artistice şi formare profesională în domeniul dansului contemporan, reunind artişti şi manageri din şase ţări europene – România, Cipru, Irlanda, Letonia, Marea Britanie şi Turcia. Pe durata a doi ani, proiectul va conecta comunităţile artistice din aceste ţări printr-o serie de activităţi care includ burse de mobilitate, rezidenţe, burse în management cultural, cercetare artistică, schimburi de spectacole şi co-producţii. Dezvoltarea profesională a artiştilor şi a managerilor culturali şi încurajarea experimentului artistic reprezintă elemente esenţiale în viziunea proiectului.
Conferinţa de presă va include o prezentare a activităţilor proiectului şi un anunţ cu privire la participanţii selectaţi în prima licitaţie de proiecte lansată în 2011. La conferinţă vor participa: din partea Fundaţiei Gabriela Tudor, organizatorii proiectului Cosmin Manolescu (director de program), Ştefania Ferchedău (coordonator proiect); din partea Punctului de Contact Cultural, Bianca Floarea (coordonator Cultura 2007-2013), din partea Centrului de Cultură George Apostu din Bacău, partener asociat, Gheorghe Popa (director), din partea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, Andreea Novac (coordonator de proiecte); precum şi o parte din artiştii selectaţi în E-MOTIONAL.
Activităţile proiectului cuprind:
- 5 rezidenţe de cercetare artistică pe tema proiectului;
- un Fond de Mobilitate dedicat susţinerii a
14 rezidenţe ArtistN(e)st dedicate dezvoltării de proiecte coregrafice;
20 granturi de mobilitate pentru artiştii şi profesioniştii din dans;
11 burse „Gabriela Tudor” pentru managerii culturali;
- 12 schimburi de spectacole;
- 1 co-producţie;
- 2 sesiuni de training în managementul proiectelor de dans contemporan;
- 1 forum internaţional la încheierea proiectului.
Organizatorul principal al E-MOTIONAL este Fundaţia Gabriela Tudor, acesta fiind unul din puţinele proiecte europene cîştigate în cadrul programului Cultura 2007-2013 de o organizaţie de dans din Europa de est în calitate de lider. Proiectul este realizat în colaborare cu Dublin Dance Festival (Irlanda), Asociaţia Coregrafilor Profesionişti din Dans (Riga, Letonia), Dance House Lemesos (Limassol, Cipru) şi body > data > space (Londra, Marea Britanie), în calitate de co-organizatori. Parteneri asociaţi sînt ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru Artişti / Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău şi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Dance Ireland, Academia Irlandeză de Muzică şi Dans şi Universitatea din Limerick (Irlanda), Teatrul Rialto (Limassol, Cipru) şi CATI – Asociaţia Artiştilor din Dans Contemporan (Istanbul, Turcia).
vineri, 15 iulie 2011
Capitala Romaniei
M-a intrebat in urma cu cateva zile un prieten unde va fi capitala noii noastre regiuni. Pe langa faptul ca asta ne mai lipsea - sa ne invrajbim judet cu judet, divide et impera - mi-am adus aminte de ideea unui proiect.
V-o redau mai jos asa cum apare pe www.brasovultau.ro în 30 decembrie 2010. Pentru numarul dedicat trebuiesc aduse multumiri celor de la Revista Interval (mai apare?).
http://www.brasovultau.ro/Mutarea-capitalei-la-Brasov-din-nou-In-dezbatere-36667.html
Realizatorul TV Dan Diaconescu se pregăteşte să lanseze pe piaţă ideea mutării capitalei de la Bucureşti la Braşov. Ideea nu este nouă, ea fiind vehiculată în diverse medii de aproape un secol.
Potrivit unor surse confidenţiale din anturajul OTV, citate de site-ul inpolitics.ro, Diaconescu vrea să propună, în cursul unei emisiuni în direct, schimbarea capitalei de la Bucureşti la Braşov, invocând ca argument însemnătatea istorică şi culturală a oraşului de sub Tâmpa.
Ce şanse are? Teoretic, partidul “inventat” de Dan Diaconescu, la puţine momente după ce a ieşit din arest, Partidul Poporului, este bine cotat în sondaje. Conform consilierului prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, partidul lui Dan Diaconescu ar câştiga 13% din voturi în cazul unor alegeri. “Partidul Poporului are şanse să intre în Parlament! E mai degrabă un simptom la care politicienii ar trebui să fie atenţi. În ultimul sondaj pe care l-am văzut, Partidul Poporului avea 13%, ceea ce e enorm pentru un partid abia înfiinţat”, a spus Lăzăroiu. Un astfel de partid ar avea şanse să ajungă să-şi impună un punct de vedere în acest sens, chiar dacă pare excentric.
Poveste veche. După 1 decembrie 1918 s-a discutat mult despre o eventuală mutare a capitalei în centrul ţării. S-au luat în calcul două variante: la Alba Iulia şi la nord de Braşov, spre Feldioara. Prin anii "30 politicienii vremii au polemizat pe această temă. Însă după venirea comuniştilor la putere, nimeni n-a mai avut curajul să discute mutarea capitalei din Bucureşti. După "89, problema mutării a fost abordată de intelectualii braşoveni. Sub titlu "Braşovul, o nouă identitate", revista culturală "Interval" a dezbătut în 2002 acest subiect. Părerile au fost împărţite. Dacă primarului de la acea vreme, Ion Ghişe, i se părea ideea "o utopie", "cum să muţi mii de oameni la Braşov," se întreba Ghişe, de cealaltă parte, preşedintele Consiliul judeţean, Aristotel Căncescu, deşi susţinea ideea, mai ales din punct de vedere economic, recunoştea că acest lucru e aproape imposibil de pus în practică. "Înfiinţarea unui judeţ costă sute de miliarde. Dar o capitală nouă?" opina preşedintele CJ.
Alţii erau de părere ca la Braşov să se mute doar capitala politică, Parlamentul şi Preşedinţia, sau doar partea administrativă şi culturală. Mutarea ar fi costat în jur de 40 de miliarde de dolari. Aceşti bani ar fost cheltuiţi pentru comunicaţii, transport, clădiri publice şi locuinţe. Cum oraşul şi aşa e destul de populat, sociologul Gheorghe Onuţ opina prin 2002 că o variantă ar fi fost să se construiască un mic orăşel, spre Săcele şi Tărlungeni, sau la sud de Feldioara. Iar actualul Cotroceni să fie castelul lui Dracula de la Bran. "Preşedinţia s-ar putea muta în Castelul Bran şi Parlamentul într-o clădire ce se va construi lângă Feldioara", era de părere sociologul Onuţ.
Capitala, la munte. Prima idee de mutare a capitalei i-a aparţinut inginerului Nicolae Theodorescu, în 1924. El a prezentat un proiect numit "Crearea unui oraş pentru capitala României". Noua capitală urma să se întindă pe o suprafaţă de aproape 5000 de hectare şi să coste 8,4 miliarde de lei, adică vreo 30 de miliarde de dolari actuali. Deşi Theodorescu nu indica expres oraşul Braşov, el susţinea ca noua capitală să fie situată în centrul ţării, într-o zonă muntoasă. Deşi proiectul nu a fost pus niciodată în practică, ideea a stârnit multe controverse la acea vreme.
Parlament lângă Bod. Anul următor, la cererea unor bucureşteni de a se forma o capitală exclusiv politică, după modelul american Washington, un inginer englez a pus pe hârtie planul. Astfel, noua metropolă politică în stil american ar fi urmat să se contruiască la Braşov, între comunele Sânpetru şi Bod. Aici s-ar fi înălţat cel mai modern Parlament din lume. Cu toate că şi acest proiect a rămas doar pe hârtie, planul a fost publicat chiar şi în prestigiosul ziar american "New York Times".
Braşovul, nod rutier. După 1930, ideea mutării capitalei în interiorul arcului carpatic a căpătat din ce în ce mai mulţi adepţi, printre aceştia s-au numărat şi Regina Maria sau politicianul Nicolae Titulescu. Mulţi aduceau ca argument suprem dificultatea apărării Bucureştiului în cazul unui bombardament de aviaţie, din cauza amplăsării oraşului la şeş. Alţii aveau argumente etnice. Astfel scriitorul Mircea Vulcănescu susţinea că odată cu mutarea capitalei în centrul ţării, "separatismul ardelenesc va dispărea de bună seamă, iar România îşi va găsi echilibrul interior". Un alt avantaj văzut la acea vreme, era faptul că din centrul ţării se putea forma o reţea de artere de circulaţie spre toate punctele ţării.
Ionut Tene descopera la randul sau argumentarea lui Noica:
http://www.napocanews.ro/2009/12/c-noica-%C8%99i-mutarea-capitalei-romaniei.html
Surpriza a venit când citind zilele trecute, ziarul Buna-Vestire din septembrie- octombrie 1940, am descoperit un articol semnat de filosoful Constantin Noica despre Capitala României.
Ce spunea Noica:
“Toată lumea simte că s-a întâmplat ceva. Bucureștii celor îmbuibați nu simt. Bucureștii celor îmbuibați dorm, dansează sau cântă (…) N-a fost om viu în țara asta pe care nepăsarea câtorva straturi de sus ale societății bucureștene să nu-l indigneze. N-a fost suflet mare care să nu dorească țării o altă capitală – cu prețul mutilării ei. Regina Maria, care avea cel puțin o extraordinară înțelegere a frumosului românesc, a dorit de la începutul întregirii noastre mutarea capitalei.
(...) Era și gândul de-a prăbuși odată cetatea aceasta a sufletelor îngrășate și sterpe. Cât de mult s-a îngrășat și cât de sterp s-a dovedit orașul lui Bucur în ultimii ani! Plutește peste Bucureștii celor îmbuibați duhul unei lumi care nu e contemporană cu restul României! (…) O, de i-am scoate din liniștea lor. Dacă aș fi primar al Capitalei, aș face orice să-i scot din nesimțire: aș da alarma antiaeriană, de două ori pe săptămână; le-aș opri apa și electricitatea când le e lumea mai dragă. Le-aș închide localurile de noapte și i-aș obliga să facă post negru vinerea. Iar dacă nu s-ar trezi, să li se mute capitala. Să doarmă în veci în Pompeiul lor. Să doarmă în Sodoma lor”.
Multumesc pentru imaginile frumoase site-ului
http://foto-romania.com
joi, 14 iulie 2011
COVER STORY: Muncile Olimpului
Un articol bun in Money Express.
Autoare: Georgiana Stavarache, Mimi Noel
http://moneyexpress.money.ro/articol_22042_183/cover_story__muncile_olimpului.html
Grecia a adoptat un nou plan de austeritate şi a scăpat de sabia lui Damocles. Deocamdată. Trei greci implicaţi în business şi diplomaţie în România ies la rampă cu o explicaţie controversată a unei crize care ar putea lăsa Grecia fără suveranitate fiscală o bună bucată de vreme.
Dar dacă Grecia este victima unei conspiraţii internaţionale? Dacă tot ce vedem nu este decât o punere în scenă în vederea unui alt scop, care ne scapă la prima privire? Este un scenariu pe care din ce mai mulţi greci par dispuşi să‑l îmbrăţişeze – atât oameni simpli, cât şi oameni de afaceri sau politicieni. Însuşi prim‑ministrul ţării, George Papandreou, făcea anul trecut unele declaraţii care duceau cu gândul la o astfel de ipoteză. „Acesta este un atac asupra zonei euro dus de alte interese politice şi financiare (...). Noi suntem ţinta, dar scopul este altul“, a declarat Papandreou, citat de „The Economist“, în mai 2010, când a avut loc prima criză a datoriilor Greciei care a reizbucnit şi mai puternic anul acesta. Sunt întemeiate aceste credinţe sau ilustrează doar tentaţia umană de a da vina pe alţii pentru propriile greşeli?
„NU PLĂTIM!“ „Datoriile acestea nu pot fi justificate şi nu ar trebui să fie plătite“, o spune relaxat, într‑o română cu accent elen, Athanase Dakas.
Omul de afaceri grec rosteşte cu nonşalanţă o idee care cu siguranţă le‑ar da fiori reci pe şira spinării tuturor bancherilor din Europa de Vest. În principiu, oricine ia bani cu împrumut trebuie să‑i plătească înapoi, dar Dakas crede că nu este moral ca poporul grec să plătească nişte datorii făcute de politicieni corupţi care au cedat lobby‑ului internaţional făcut de marile instituţii financiare.
Dakas susţine că ţările dezvoltate au avut tot interesul să finanţeze excesiv această ţară pentru că banii daţi cu împrumut se întorceau în ultimă instanţă înapoi. „Dacă o guvernare grecească a acceptat un împrumut de câteva miliarde de euro de la Germania, iar din aceşti bani o parte au fost cheltuiţi pe avioane militare şi fregate achiziţionate de la marile companii producătoare de arme din Germania, ceva nu este în regulă aici. De ce să vină acum Germania la mine să‑mi ceară bani?“, se întreabă retoric Dakas. Cu studii la Bucureşti şi în SUA, Dakas (56 de ani) este un grec autentic căruia îi plac şi businessul, şi filosofia pentru că „în orice se întâmplă există o filosofie, nu‑i aşa?!“, spune el zâmbind.
Nu îi este deloc teamă să‑şi expună ideile, oricât de radicale ar părea. „Germanii ne‑au pus să vindem toată Grecia, să tăiem cheltuielile de sănătate şi de educaţie, dar dacă puteţi să vă imaginaţi, niciodată nu au spus să tăiem nici un euro din bugetul de achiziţii militare pentru că aici au interese mari fabricile din Germania“, afirmă el.
TEORII ŞI TEORII. Grecia cheltuieşte pe armament aproximativ 3,6% din PIB, mai mult decât orice altă ţară din Uniunea Europeană, mai ales din cauza tensiunilor cu vecinul său mai mare, Turcia. Dar tot Dakas spune: noi de fapt nu avem nici o problemă cu Turcia. Cu toate acestea, un stat cu o populaţie de aproximativ 11 milioane de locuitori, Grecia a fost cel de‑al cincilea mare importator de arme al lumii între 2005 şi 2009, potrivit Stockholm International Peace Research Institute (SPIRI). Chiar şi în 2009, în toiul crizei financiare mondiale, bugetul de apărare al Greciei a crescut nominal de la 5,81 miliarde de euro la 6,24 miliarde de euro.
Cu aceste cifre în faţă, se ridică o întrebare legitimă: cât de corect este ca populaţia Greciei să sufere pentru a plăti datoriile făcute de statul elen pentru achiziţia de arme? Dakas propune înfiinţarea unei comisii internaţionale care să auditeze toate împrumuturile contractate de Grecia în ultimii 30 de ani, iar sumele cheltuite pe achiziţia de bunuri inutile – precum echipamentele militare – să fie şterse din valoarea totală a datoriei. „Poporul grec nu are nici o vină. Ce putem să facem? Să murim toţi ca să plătim datoria?“, exclamă Dakas, foarte intrigat de faptul că Grecia este practic forţată să renunţe la suveranitatea sa fiscală.
Mulţi greci încep să acrediteze teorii care susţin că ţara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internaţionale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucureşti, avea cu el o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche şi publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investiţii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internaţională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 şi 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câştige foarte mulţi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS‑ul este ca un fel de asigurare de viaţă pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenţa faţă de poliţele de asigurare tradiţionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de instituţii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului şi care pot câşiga foarte mulţi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Şi teoriile conspiraţiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca şi cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Ştii sigur că cel care a luat mărul va muri şi te duci la cea mai apropiată casă de pariuri şi pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce raţionamentul şi mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu ţine cont nici de democraţie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri. Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiinţă civilizaţia occidentală. Capitalismul şi‑a atins limitele şi este nevoie de un nou sistem de organizare economică şi socială.
O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete şi palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. Aproximativ un sfert din economie nu plăteşte deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s‑au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această ţară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate greceşti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie şi alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile şi au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec şi fost funcţionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieşte că una din cauze este şi mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoaştem: grecii, ca şi românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Mulţi tineri nu muncesc şi preferă să stea cu părinţii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici şi religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îşi împarte timpul între Grecia, România şi Belgia, având investiţii importante pe bursele din cele trei ţări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul ţării sale. Grecia, spune el, va fi susţinută de Uniunea Europeană cu orice preţ, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.
Cât despre scenariul ieşirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneţi asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o ţară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea deştepţi“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta‑vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă şi o umilinţă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambiţios proiect al său şi un simbol al unităţii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins şi susţine că Uniunea Europeană va ieşi mai puternică din această încercare.
Din păcate eforturile lor s‑ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ şi aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.
Oameni de afaceri de alte naţionalităţi – şi deci mai puţin implicaţi emoţional – cred că ieşirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor ieşi până la urmă din zona euro şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners. Pe aceeaşi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false şi că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s‑a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s‑au agravat şi au de ales între întoarcerea la drahmă şi restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?
O dramă, mai multe scenarii
De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, ştergerea unei părţi a datoriei sau chiar ieşirea din zona euro. Nici unul nu va fi uşor de digerat de poporul grec.
1 LEHMANESQUE. Declararea default‑ului statului grec (intrarea în incapacitate de plată) ar lovi din plin actori mari din sistemul bancar european – marii creditori fiind bănci franceze şi germane – şi implicit Banca Centrală Europeană (BCE). Însă cel mai mare pericol ar veni din aşa‑numitul „efect de contagiune“ (cum s‑a întâmplat după căderea băncii americane Lehman Brothers) care s‑ar răspândi asupra unor ţări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, chiar Belgia, care la fel au scăpat din mână datoria publică.
2 BAILOUT x 2. Scenariul de salvare al FMI, BCE şi CE, dirijat de la Berlin – încă 120 mld. euro, care se adaugă celor 110 mld. euro acordate anul trecut –, la pachet însă cu constrângeri bugetare draconice pentru Grecia ani buni de acum înainte. Un exemplu: reducerea deficitului în următorii trei ani de la 13% la doar 3%.
3 ROSTOGOLIREA DATORIILOR. Sau prelungirea maturităţii împrumuturilor Greciei, din 3–5 ani să ajungă la 5–10 ani. Un plan care are însă nevoie de susţinerea creditorilor privaţi, reticenţi însă (unii) pentru că riscă să primească randamente mai mici decât cele promise iniţial. Fără o restructurare a datoriilor (considerată de unii investitori un default mascat), poate chiar o ştergere a unei părţi a datoriilor, şansele ca Grecia să reuşească să achite integral nota de plată de 340 mld. euro sunt aproape nule.
4 IEŞIREA DIN ZONA EURO. Chiar dacă nu există un mecanism prin care vreo ţară să poată ieşi din zona euro, sunt totuşi voci – inclusiv economistul Nouriel Roubini – care nu exclud ieşirea temporară (optimiştii) sau definitivă (radicalii) a Greciei.
Primul an de austeritate
În ultimul an, Grecia a trecut prin cea mai amplă consolidare fiscală realizată până acum de o ţară din zona euro. Principalele măsuri luate pentru a reduce deficitul bugetar cu 5 puncte procentuale:
>Salariile nominale din sectorul public au fost reduse cu 15%
>Pensiile au fost reduse cu 10%
>Numărul angajaţilor din sectorul public a fost redus cu 10%
>Cheltuielile militare şi operaţionale au fost reduse
>TVA a fost mărită cu 4 puncte procentuale
>Accizele au crescut cu 30%
Datoria odioasă
Criza datoriilor suverane din Grecia a readus în actualitate conceptul aşa‑numitei „datorii odioase“, elaborat în anii ’20 de economistul rus Alexander Sacks.
1 NELEGITIMĂ. Potrivit teoriei sale juridice, o datorie publică contractată fără a consulta cetăţenii şi în detrimentul intereselor lor de către un regim dictatorial, oligarhic sau incompetent de care profită personal anumite persoane fizice sau juridice nu e legitimă, prin urmare nu ar trebui plătită.
2 HAIRCUT PENTRU GRECIA. Teoria a fost deja invocată şi pentru uşurarea poverii financiare pe care Grecia o are de dus cel puţin în următoarea decadă. Şi în cazul Greciei s‑a sugerat organizarea unui audit internaţional – cum s‑a făcut în Ecuador şi Argentina, de pildă – pentru a stabili cât din datoria publică a Greciei este „odioasă“, iar suma respectivă să fie ştearsă.
3 PRECEDENTUL GERMAN. Într‑un interviu recent acordat publicaţiei germane „Der Spiegel“ pe tema situaţiei actuale din Grecia, istoricul economic german Albrecht Ritschl a ţinut să reamintească opiniei publice cel mai mare default al secolului al XX‑lea: cel al Germaniei, după cele două Războaie Mondiale, când SUA şi alte state au fost de acord cu un aşa‑numit „haircut“, prin care au fost reduse la jumătate datoriile de război ale Germaniei. A fost de departe o decizie care a înlesnit miracolul economic german de după.
4 PUŢINĂ ISTORIE. În urma Tratatului de la Versailles, s‑a stabilit că Germania şi aliaţii ei trebuie să plătească reparaţii de război ce echivalau cu 100.000 tone de aur pur, adică 785 mld. dolari, la nivelul lui 2011. Peste opt ani, în 1929, a fost ştearsă jumătate din datorie, iar când Hitler a ajuns la putere, plăţile, evident, au încetat (Germania plătise doar o optime din sumă). Ultimele tranşe din această datorie au fost achitate chiar în octombrie 2010, la 20 de ani de la reunificarea Germaniei.
Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai expusă din zonă?
Potrivit presei internaţionale, circa 70% din datoria Greciei este deţinută de către instituţiile financiare din Franţa şi Germania.
1) FRANŢA. Cea mai mare expunere a Franţei vine pe filiera Credit Agricole (una dintre primele trei bănci franceze ca mărime) care deţine majoritar banca grecească Emporiki. Acest lucru face ca expunerea totală a Franţei să ajungă la 56,7 mld. dolari din care 15 mld. dolari sunt pe datoria suverană a Greciei.
2) GERMANIA. Are o expunere mai mare decât Franţa la datoria suverană a Greciei – deţine obligaţiuni elene în valoare de 22,6 mld. dolari –, dar e mai mică în sistemul bancar grec. Prin urmare, expunerea totală a Germaniei ajunge la 34 mld. dolari.
3) MAREA BRITANIE. Marea Britanie nefiind în zona euro, băncile ei au o expunere relativ mică la obligaţiunile elene – doar 3,4 mld. dolari. Însă călcâiul lui Ahile pentru Regatul Unit este Irlanda, unde expunerea pe sistemul bancar irlandez este de 188 mld. dolari.
Zeii noii lumi
În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într‑un „mall imens“ în care cumpără şi vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.
1 NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârţâie. Giganţii financiari ai lumii priveau îngrijoraţi cum rata profiturilor se tot subţiază. Drept urmare, elitele corporatiste s‑au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru iniţiativa privată, competiţia liberă, comerţul fără frontiere şi intervenţia minimă a statului. Cu tuşe ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câştigat şi mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale:
supremaţia pieţei – libertate totală de mişcare a capitalului, bunurilor şi serviciilor;
stat minimalist, pentru că o „piaţă liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru creştere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educaţie şi îngrijire medicală), dar nu şi a stimulentelor fiscale şi subvenţiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficienţă cât mai mare etc.
Potrivit organizaţiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială şi, evident, marile corporaţii şi bănci ale lumii. Ei bine, şi dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor ţări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internaţională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internaţionale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.
2 „DEBTOCRACY“. O teorie care probează poziţia de forţă pe care o are astăzi neoliberalismul în viaţa de zi cu zi este cea a supremaţiei creditelor, aşa‑numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declanşată, în 2007, în SUA. Lecţia? Bunăstarea, cel puţin din ultimele două decenii, s‑a bazat pe o creştere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin creşterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde şi numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelaşi nume a doi jurnalişti greci, Katerina Kitidi şi Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii şi din donaţii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus ţara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democraţie şi PASOK, aflat acum la putere), şi trei familii politice, plus o mână de afacerişti grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Soluţia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiinţarea unei comisii internaţionale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de corupţie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească. Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptăţită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului şi Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a şterge datoria acumulată de regimul Hussein către ţări precum Rusia sau Franţa. În documentar, sunt arătaţi cu degetul guvernanţii greci corupţi care au luat mită pentru a achiziţiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franţa sau Germania.
3 O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără ştiinţa opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într‑o investigaţie apărută în ediţia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanţuri aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzacţii propriu‑zise. Acest lucru i‑a indus în eroare pe investitori şi pe legislatorii europeni în privinţa datoriilor reale ale ţării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzacţii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase şi alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le‑au permis politicienilor din Grecia, Italia şi, posibil, alte câteva ţări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a funcţionat? Băncile i‑au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor şi Loteriei Naţionale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs susţin că tranzacţiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei şi că oricum au fost făcute în conformitate cu legislaţia europeană.
4 ŞI PUŢINĂ CONSPIRAŢIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall‑Street, în speţă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicaţia germană „Der Spiegel“ şi, evident, de presa din Grecia. Coincidenţă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzaţii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiraţiei şi cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche nu a fost decât un pas în discuţia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărţii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă instituţiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investiţii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să‑şi mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câştigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzacţiei. O carte care înfurie şi îngrijorează, deopotrivă. Într‑un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicaţiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărţii, Roche a ţinut totuşi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei greceşti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii şi, mai ales, fostele guverne elene.
5 SAVOIR FAIRE. Şi totuşi, care este „reţeta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicaţia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar.
Unu: GS a ştiut să atragă cele mai strălucite minţi (specialişti în matematică, fizică etc.).
Al doilea atu imens: dispune de o reţea imensă de politicieni care îi susţin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de tradiţionalele fuziuni şi achiziţii, ci s‑a apucat de trading, transformându‑se într‑un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Şi nu trebuie să îi mituiască. Îi angajează, atunci când se retrag din funcţiile publice. Evident, sunt oameni influenţi care au la rândul lor o reţea de conexiuni şi ştiu exact cum pot fi influenţate guvernele naţionale. Pe lângă atuul uman, banca dispune şi de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenţa decisiv pieţele.
„Nu vor plăti niciodată!“
Doru Lionăchescu, întors recent dintr‑o vacanţă în Zakynthos, povesteşte că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.
Atmosfera din Grecia
>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observaţiile asupra vieţii zilnice. La hotelul la care am fost cazaţi în Zakynthos aproape toţi angajaţii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci şi angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.
>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate şi ieftină. Nu mai au credit comercial şi cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din oraşe.
>Vineri seara în centrul staţiunii Zakynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că mulţi trăiesc din chestia asta. Preţurile au scăzut, dar nu suficient.
>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemţi că nu îi mai susţin şi sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu ştie că nu e bine venit acolo şi nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamţ în Zakynthos, erau ceva englezi şi nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piaţă turistică a Europei, ai o mare problemă.
Posibilele soluţii pentru criză
>Schimbarea nu se va putea face decât în generaţii. Acum ei vor fi nevoiţi să reducă drastic nivelul de trai şi veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.
>Cred că în final vor ieşi din zona euro, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Să rămâi în euro şi să faci o corecţie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze aşa ceva.
>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n‑aş dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de ieşire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.
>Dacă ies din zona euro, obţin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflaţie. Vor sărăci forţat prin inflaţie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au mari probleme de competitivitate, ca şi noi, românii: munca e scumpă, produc puţin, muncesc puţin. Inflaţia e o metodă mai perfidă şi pe care omul simplu nu o înţelege.
Pierderea autonomiei
>O variantă la fel de dureroasă e să renunţe complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezoluţie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o ţară, iar ţările să fie ca nişte judeţe, dar câtă lume va accepta asta?
>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem dispariţia conceptului de suveranitate fiscală şi se creează un precedent. Dacă nu‑ţi plăteşti ratele la bancă, banca nu‑ţi pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face şi în cazul unei ţări?
>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte marţială, dacă se schimbă regimul politic şi legislaţia. Nu ştii cine câştigă alegerile, iese vreun naţionalist şi îi pune la zid pe cei care au „vândut ţara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar ieşi din zona euro, cât mai repede.
Consecinţe
>Cele mai expuse sunt băncile franceze şi germane, dar dacă te uiţi la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele ţări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor şi al fondurilor de investiţii la politicieni.
>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic şi asta e şi logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi şi îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?
>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va ieşi şi Portugalia şi euro va rămâne ceea ce s‑a dorit de la început, moneda unui club de gentlemeni.
>Nu dispar ţări, dar pentru mine un dezastru personal este dacă o generaţie care intră acum pe piaţa muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câştiga 1.000 de euro va câştiga în următorii mulţi ani doar 500 de euro. Un om care putea să‑şi ia casă şi maşină pe credit şi acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India şi China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.
Autoare: Georgiana Stavarache, Mimi Noel
http://moneyexpress.money.ro/articol_22042_183/cover_story__muncile_olimpului.html
Grecia a adoptat un nou plan de austeritate şi a scăpat de sabia lui Damocles. Deocamdată. Trei greci implicaţi în business şi diplomaţie în România ies la rampă cu o explicaţie controversată a unei crize care ar putea lăsa Grecia fără suveranitate fiscală o bună bucată de vreme.
Dar dacă Grecia este victima unei conspiraţii internaţionale? Dacă tot ce vedem nu este decât o punere în scenă în vederea unui alt scop, care ne scapă la prima privire? Este un scenariu pe care din ce mai mulţi greci par dispuşi să‑l îmbrăţişeze – atât oameni simpli, cât şi oameni de afaceri sau politicieni. Însuşi prim‑ministrul ţării, George Papandreou, făcea anul trecut unele declaraţii care duceau cu gândul la o astfel de ipoteză. „Acesta este un atac asupra zonei euro dus de alte interese politice şi financiare (...). Noi suntem ţinta, dar scopul este altul“, a declarat Papandreou, citat de „The Economist“, în mai 2010, când a avut loc prima criză a datoriilor Greciei care a reizbucnit şi mai puternic anul acesta. Sunt întemeiate aceste credinţe sau ilustrează doar tentaţia umană de a da vina pe alţii pentru propriile greşeli?
„NU PLĂTIM!“ „Datoriile acestea nu pot fi justificate şi nu ar trebui să fie plătite“, o spune relaxat, într‑o română cu accent elen, Athanase Dakas.
Omul de afaceri grec rosteşte cu nonşalanţă o idee care cu siguranţă le‑ar da fiori reci pe şira spinării tuturor bancherilor din Europa de Vest. În principiu, oricine ia bani cu împrumut trebuie să‑i plătească înapoi, dar Dakas crede că nu este moral ca poporul grec să plătească nişte datorii făcute de politicieni corupţi care au cedat lobby‑ului internaţional făcut de marile instituţii financiare.
Dakas susţine că ţările dezvoltate au avut tot interesul să finanţeze excesiv această ţară pentru că banii daţi cu împrumut se întorceau în ultimă instanţă înapoi. „Dacă o guvernare grecească a acceptat un împrumut de câteva miliarde de euro de la Germania, iar din aceşti bani o parte au fost cheltuiţi pe avioane militare şi fregate achiziţionate de la marile companii producătoare de arme din Germania, ceva nu este în regulă aici. De ce să vină acum Germania la mine să‑mi ceară bani?“, se întreabă retoric Dakas. Cu studii la Bucureşti şi în SUA, Dakas (56 de ani) este un grec autentic căruia îi plac şi businessul, şi filosofia pentru că „în orice se întâmplă există o filosofie, nu‑i aşa?!“, spune el zâmbind.
Nu îi este deloc teamă să‑şi expună ideile, oricât de radicale ar părea. „Germanii ne‑au pus să vindem toată Grecia, să tăiem cheltuielile de sănătate şi de educaţie, dar dacă puteţi să vă imaginaţi, niciodată nu au spus să tăiem nici un euro din bugetul de achiziţii militare pentru că aici au interese mari fabricile din Germania“, afirmă el.
TEORII ŞI TEORII. Grecia cheltuieşte pe armament aproximativ 3,6% din PIB, mai mult decât orice altă ţară din Uniunea Europeană, mai ales din cauza tensiunilor cu vecinul său mai mare, Turcia. Dar tot Dakas spune: noi de fapt nu avem nici o problemă cu Turcia. Cu toate acestea, un stat cu o populaţie de aproximativ 11 milioane de locuitori, Grecia a fost cel de‑al cincilea mare importator de arme al lumii între 2005 şi 2009, potrivit Stockholm International Peace Research Institute (SPIRI). Chiar şi în 2009, în toiul crizei financiare mondiale, bugetul de apărare al Greciei a crescut nominal de la 5,81 miliarde de euro la 6,24 miliarde de euro.
Cu aceste cifre în faţă, se ridică o întrebare legitimă: cât de corect este ca populaţia Greciei să sufere pentru a plăti datoriile făcute de statul elen pentru achiziţia de arme? Dakas propune înfiinţarea unei comisii internaţionale care să auditeze toate împrumuturile contractate de Grecia în ultimii 30 de ani, iar sumele cheltuite pe achiziţia de bunuri inutile – precum echipamentele militare – să fie şterse din valoarea totală a datoriei. „Poporul grec nu are nici o vină. Ce putem să facem? Să murim toţi ca să plătim datoria?“, exclamă Dakas, foarte intrigat de faptul că Grecia este practic forţată să renunţe la suveranitatea sa fiscală.
Mulţi greci încep să acrediteze teorii care susţin că ţara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internaţionale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucureşti, avea cu el o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche şi publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investiţii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internaţională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 şi 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câştige foarte mulţi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS‑ul este ca un fel de asigurare de viaţă pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenţa faţă de poliţele de asigurare tradiţionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de instituţii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului şi care pot câşiga foarte mulţi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Şi teoriile conspiraţiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca şi cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Ştii sigur că cel care a luat mărul va muri şi te duci la cea mai apropiată casă de pariuri şi pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce raţionamentul şi mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu ţine cont nici de democraţie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri. Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiinţă civilizaţia occidentală. Capitalismul şi‑a atins limitele şi este nevoie de un nou sistem de organizare economică şi socială.
O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete şi palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. Aproximativ un sfert din economie nu plăteşte deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s‑au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această ţară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate greceşti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie şi alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile şi au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec şi fost funcţionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieşte că una din cauze este şi mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoaştem: grecii, ca şi românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Mulţi tineri nu muncesc şi preferă să stea cu părinţii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici şi religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îşi împarte timpul între Grecia, România şi Belgia, având investiţii importante pe bursele din cele trei ţări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul ţării sale. Grecia, spune el, va fi susţinută de Uniunea Europeană cu orice preţ, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.
Cât despre scenariul ieşirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneţi asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o ţară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea deştepţi“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta‑vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă şi o umilinţă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambiţios proiect al său şi un simbol al unităţii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins şi susţine că Uniunea Europeană va ieşi mai puternică din această încercare.
Din păcate eforturile lor s‑ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ şi aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.
Oameni de afaceri de alte naţionalităţi – şi deci mai puţin implicaţi emoţional – cred că ieşirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor ieşi până la urmă din zona euro şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners. Pe aceeaşi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false şi că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s‑a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s‑au agravat şi au de ales între întoarcerea la drahmă şi restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?
O dramă, mai multe scenarii
De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, ştergerea unei părţi a datoriei sau chiar ieşirea din zona euro. Nici unul nu va fi uşor de digerat de poporul grec.
1 LEHMANESQUE. Declararea default‑ului statului grec (intrarea în incapacitate de plată) ar lovi din plin actori mari din sistemul bancar european – marii creditori fiind bănci franceze şi germane – şi implicit Banca Centrală Europeană (BCE). Însă cel mai mare pericol ar veni din aşa‑numitul „efect de contagiune“ (cum s‑a întâmplat după căderea băncii americane Lehman Brothers) care s‑ar răspândi asupra unor ţări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, chiar Belgia, care la fel au scăpat din mână datoria publică.
2 BAILOUT x 2. Scenariul de salvare al FMI, BCE şi CE, dirijat de la Berlin – încă 120 mld. euro, care se adaugă celor 110 mld. euro acordate anul trecut –, la pachet însă cu constrângeri bugetare draconice pentru Grecia ani buni de acum înainte. Un exemplu: reducerea deficitului în următorii trei ani de la 13% la doar 3%.
3 ROSTOGOLIREA DATORIILOR. Sau prelungirea maturităţii împrumuturilor Greciei, din 3–5 ani să ajungă la 5–10 ani. Un plan care are însă nevoie de susţinerea creditorilor privaţi, reticenţi însă (unii) pentru că riscă să primească randamente mai mici decât cele promise iniţial. Fără o restructurare a datoriilor (considerată de unii investitori un default mascat), poate chiar o ştergere a unei părţi a datoriilor, şansele ca Grecia să reuşească să achite integral nota de plată de 340 mld. euro sunt aproape nule.
4 IEŞIREA DIN ZONA EURO. Chiar dacă nu există un mecanism prin care vreo ţară să poată ieşi din zona euro, sunt totuşi voci – inclusiv economistul Nouriel Roubini – care nu exclud ieşirea temporară (optimiştii) sau definitivă (radicalii) a Greciei.
Primul an de austeritate
În ultimul an, Grecia a trecut prin cea mai amplă consolidare fiscală realizată până acum de o ţară din zona euro. Principalele măsuri luate pentru a reduce deficitul bugetar cu 5 puncte procentuale:
>Salariile nominale din sectorul public au fost reduse cu 15%
>Pensiile au fost reduse cu 10%
>Numărul angajaţilor din sectorul public a fost redus cu 10%
>Cheltuielile militare şi operaţionale au fost reduse
>TVA a fost mărită cu 4 puncte procentuale
>Accizele au crescut cu 30%
Datoria odioasă
Criza datoriilor suverane din Grecia a readus în actualitate conceptul aşa‑numitei „datorii odioase“, elaborat în anii ’20 de economistul rus Alexander Sacks.
1 NELEGITIMĂ. Potrivit teoriei sale juridice, o datorie publică contractată fără a consulta cetăţenii şi în detrimentul intereselor lor de către un regim dictatorial, oligarhic sau incompetent de care profită personal anumite persoane fizice sau juridice nu e legitimă, prin urmare nu ar trebui plătită.
2 HAIRCUT PENTRU GRECIA. Teoria a fost deja invocată şi pentru uşurarea poverii financiare pe care Grecia o are de dus cel puţin în următoarea decadă. Şi în cazul Greciei s‑a sugerat organizarea unui audit internaţional – cum s‑a făcut în Ecuador şi Argentina, de pildă – pentru a stabili cât din datoria publică a Greciei este „odioasă“, iar suma respectivă să fie ştearsă.
3 PRECEDENTUL GERMAN. Într‑un interviu recent acordat publicaţiei germane „Der Spiegel“ pe tema situaţiei actuale din Grecia, istoricul economic german Albrecht Ritschl a ţinut să reamintească opiniei publice cel mai mare default al secolului al XX‑lea: cel al Germaniei, după cele două Războaie Mondiale, când SUA şi alte state au fost de acord cu un aşa‑numit „haircut“, prin care au fost reduse la jumătate datoriile de război ale Germaniei. A fost de departe o decizie care a înlesnit miracolul economic german de după.
4 PUŢINĂ ISTORIE. În urma Tratatului de la Versailles, s‑a stabilit că Germania şi aliaţii ei trebuie să plătească reparaţii de război ce echivalau cu 100.000 tone de aur pur, adică 785 mld. dolari, la nivelul lui 2011. Peste opt ani, în 1929, a fost ştearsă jumătate din datorie, iar când Hitler a ajuns la putere, plăţile, evident, au încetat (Germania plătise doar o optime din sumă). Ultimele tranşe din această datorie au fost achitate chiar în octombrie 2010, la 20 de ani de la reunificarea Germaniei.
Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai expusă din zonă?
Potrivit presei internaţionale, circa 70% din datoria Greciei este deţinută de către instituţiile financiare din Franţa şi Germania.
1) FRANŢA. Cea mai mare expunere a Franţei vine pe filiera Credit Agricole (una dintre primele trei bănci franceze ca mărime) care deţine majoritar banca grecească Emporiki. Acest lucru face ca expunerea totală a Franţei să ajungă la 56,7 mld. dolari din care 15 mld. dolari sunt pe datoria suverană a Greciei.
2) GERMANIA. Are o expunere mai mare decât Franţa la datoria suverană a Greciei – deţine obligaţiuni elene în valoare de 22,6 mld. dolari –, dar e mai mică în sistemul bancar grec. Prin urmare, expunerea totală a Germaniei ajunge la 34 mld. dolari.
3) MAREA BRITANIE. Marea Britanie nefiind în zona euro, băncile ei au o expunere relativ mică la obligaţiunile elene – doar 3,4 mld. dolari. Însă călcâiul lui Ahile pentru Regatul Unit este Irlanda, unde expunerea pe sistemul bancar irlandez este de 188 mld. dolari.
Zeii noii lumi
În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într‑un „mall imens“ în care cumpără şi vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.
1 NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârţâie. Giganţii financiari ai lumii priveau îngrijoraţi cum rata profiturilor se tot subţiază. Drept urmare, elitele corporatiste s‑au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru iniţiativa privată, competiţia liberă, comerţul fără frontiere şi intervenţia minimă a statului. Cu tuşe ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câştigat şi mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale:
supremaţia pieţei – libertate totală de mişcare a capitalului, bunurilor şi serviciilor;
stat minimalist, pentru că o „piaţă liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru creştere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educaţie şi îngrijire medicală), dar nu şi a stimulentelor fiscale şi subvenţiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficienţă cât mai mare etc.
Potrivit organizaţiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială şi, evident, marile corporaţii şi bănci ale lumii. Ei bine, şi dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor ţări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internaţională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internaţionale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.
2 „DEBTOCRACY“. O teorie care probează poziţia de forţă pe care o are astăzi neoliberalismul în viaţa de zi cu zi este cea a supremaţiei creditelor, aşa‑numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declanşată, în 2007, în SUA. Lecţia? Bunăstarea, cel puţin din ultimele două decenii, s‑a bazat pe o creştere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin creşterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde şi numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelaşi nume a doi jurnalişti greci, Katerina Kitidi şi Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii şi din donaţii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus ţara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democraţie şi PASOK, aflat acum la putere), şi trei familii politice, plus o mână de afacerişti grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Soluţia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiinţarea unei comisii internaţionale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de corupţie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească. Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptăţită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului şi Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a şterge datoria acumulată de regimul Hussein către ţări precum Rusia sau Franţa. În documentar, sunt arătaţi cu degetul guvernanţii greci corupţi care au luat mită pentru a achiziţiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franţa sau Germania.
3 O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără ştiinţa opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într‑o investigaţie apărută în ediţia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanţuri aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzacţii propriu‑zise. Acest lucru i‑a indus în eroare pe investitori şi pe legislatorii europeni în privinţa datoriilor reale ale ţării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzacţii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase şi alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le‑au permis politicienilor din Grecia, Italia şi, posibil, alte câteva ţări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a funcţionat? Băncile i‑au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor şi Loteriei Naţionale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs susţin că tranzacţiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei şi că oricum au fost făcute în conformitate cu legislaţia europeană.
4 ŞI PUŢINĂ CONSPIRAŢIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall‑Street, în speţă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicaţia germană „Der Spiegel“ şi, evident, de presa din Grecia. Coincidenţă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzaţii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiraţiei şi cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche nu a fost decât un pas în discuţia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărţii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă instituţiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investiţii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să‑şi mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câştigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzacţiei. O carte care înfurie şi îngrijorează, deopotrivă. Într‑un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicaţiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărţii, Roche a ţinut totuşi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei greceşti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii şi, mai ales, fostele guverne elene.
5 SAVOIR FAIRE. Şi totuşi, care este „reţeta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicaţia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar.
Unu: GS a ştiut să atragă cele mai strălucite minţi (specialişti în matematică, fizică etc.).
Al doilea atu imens: dispune de o reţea imensă de politicieni care îi susţin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de tradiţionalele fuziuni şi achiziţii, ci s‑a apucat de trading, transformându‑se într‑un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Şi nu trebuie să îi mituiască. Îi angajează, atunci când se retrag din funcţiile publice. Evident, sunt oameni influenţi care au la rândul lor o reţea de conexiuni şi ştiu exact cum pot fi influenţate guvernele naţionale. Pe lângă atuul uman, banca dispune şi de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenţa decisiv pieţele.
„Nu vor plăti niciodată!“
Doru Lionăchescu, întors recent dintr‑o vacanţă în Zakynthos, povesteşte că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.
Atmosfera din Grecia
>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observaţiile asupra vieţii zilnice. La hotelul la care am fost cazaţi în Zakynthos aproape toţi angajaţii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci şi angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.
>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate şi ieftină. Nu mai au credit comercial şi cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din oraşe.
>Vineri seara în centrul staţiunii Zakynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că mulţi trăiesc din chestia asta. Preţurile au scăzut, dar nu suficient.
>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemţi că nu îi mai susţin şi sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu ştie că nu e bine venit acolo şi nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamţ în Zakynthos, erau ceva englezi şi nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piaţă turistică a Europei, ai o mare problemă.
Posibilele soluţii pentru criză
>Schimbarea nu se va putea face decât în generaţii. Acum ei vor fi nevoiţi să reducă drastic nivelul de trai şi veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.
>Cred că în final vor ieşi din zona euro, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Să rămâi în euro şi să faci o corecţie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze aşa ceva.
>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n‑aş dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de ieşire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.
>Dacă ies din zona euro, obţin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflaţie. Vor sărăci forţat prin inflaţie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au mari probleme de competitivitate, ca şi noi, românii: munca e scumpă, produc puţin, muncesc puţin. Inflaţia e o metodă mai perfidă şi pe care omul simplu nu o înţelege.
Pierderea autonomiei
>O variantă la fel de dureroasă e să renunţe complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezoluţie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o ţară, iar ţările să fie ca nişte judeţe, dar câtă lume va accepta asta?
>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem dispariţia conceptului de suveranitate fiscală şi se creează un precedent. Dacă nu‑ţi plăteşti ratele la bancă, banca nu‑ţi pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face şi în cazul unei ţări?
>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte marţială, dacă se schimbă regimul politic şi legislaţia. Nu ştii cine câştigă alegerile, iese vreun naţionalist şi îi pune la zid pe cei care au „vândut ţara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar ieşi din zona euro, cât mai repede.
Consecinţe
>Cele mai expuse sunt băncile franceze şi germane, dar dacă te uiţi la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele ţări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor şi al fondurilor de investiţii la politicieni.
>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic şi asta e şi logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi şi îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?
>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va ieşi şi Portugalia şi euro va rămâne ceea ce s‑a dorit de la început, moneda unui club de gentlemeni.
>Nu dispar ţări, dar pentru mine un dezastru personal este dacă o generaţie care intră acum pe piaţa muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câştiga 1.000 de euro va câştiga în următorii mulţi ani doar 500 de euro. Un om care putea să‑şi ia casă şi maşină pe credit şi acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India şi China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.
marți, 12 iulie 2011
"Promovarea convingerilor sanatoase"
preluat din www.Infobrasov.net
Curs special de instruire, ce se preda inainte de 1989 la fostul Serviciu de dezinformare al D.S.S.
"Agentii si servicii specializate de spionaj folosesc zece Tehnici principale de manipulare generala a opiniei publice.
Acestea pot fi numite strategii de modificare a sentimentelor de atasament fata societate, fata de siguranta nationala, materializate in diversiuni concepute abil pentru a confuziona si deturna atentia oamenilor."
Cele zece retete:
1. Sa distragi permanent atentia de la problemele sociale reale, indreptandu-le catre subiecte minore, dar cu mare impact emotional. Poporul trebuie sa aiba mereu mintea ocupata cu altceva decat cu problemele lui adevarate, evitandu-se manevrele clasei politice si ale grupurilor financiare;
2. Sa creezi probleme grave, care angajeaza masiv opinia publica si tot tu sa vii cu solutii. Un exemplu: sa provoci saracia si apoi sa vii cu ... guvernarea "providentiala", care salveaza natiunea in temeiul legilor represive, cerute chiar de popor. Pretul succesului? Limitarea libertatilor democratice.
3. Sa aplici treptat toate masurile dure, necesare acumularilor subterane. Ceea ce previne anumite miscari populare; nu se aplica intr-un singur pachet si dintr-odata. Asa devine suportabil, daca e livrat in portii anuale, conform unui program anuntat.
4. Sa obtii acordul de moment al poporului pentru masuri economice dure din viitor. Omul se obisnuieste cu ideea si inghite tot, daca e prevenit si amanat.
5. Sa te adresezi multimilor ca si cum toti oamenii au o gandire infantila. In felul acesta, indrepti multimile spre o gandire primitiva care nu face relatia dintre cauze si efecte.
6. Sa faci tot timpul apel la simtaminte lacrimogene si la reactii glandulare, nu la rationalitate. Sa incurajezi doar reactiile emotionale primitive, pentru ca sunt cel mai usor de manevrat. Cateva lacrimi "stoarse" la timp, fac minuni!
7. Sa tii poporul in ignoranta si in satisfactii marunte, dar multe. Un sistem de invatamant subventionat, corupt si nefunctional este instrumentul ideal de a dezorienta tinerii si a-i putea controla, spunandu-le ca nici tu n-ai fost "stralucit"...
8. Sa incurajezi financiar intr-o anumita directie mass-media, aceea care invaluie in "celofanul" ignorantei publicul larg si-l tine prizonier de emisiuni si seriale vulgare.
9. Sa stimulezi simtamantul individual de culpa, de fatalitate, de neputita. (Asa a vrut D-zeu!) Omul care nu mai are indemnul sa se revolte, devine turma si e usor de controlat.
10. Sa apelezi la toate posibilitatile pentru a cunoaste şi utiliza punctele slabe ale indivizilor. In acelasi timp sa-ti discreditezi prin toate mijloacele adversarii, astfel ca populatia sa creada in "ofertele" si strategiile tale de manipulare.
Curs special de instruire, ce se preda inainte de 1989 la fostul Serviciu de dezinformare al D.S.S.
"Agentii si servicii specializate de spionaj folosesc zece Tehnici principale de manipulare generala a opiniei publice.
Acestea pot fi numite strategii de modificare a sentimentelor de atasament fata societate, fata de siguranta nationala, materializate in diversiuni concepute abil pentru a confuziona si deturna atentia oamenilor."
Cele zece retete:
1. Sa distragi permanent atentia de la problemele sociale reale, indreptandu-le catre subiecte minore, dar cu mare impact emotional. Poporul trebuie sa aiba mereu mintea ocupata cu altceva decat cu problemele lui adevarate, evitandu-se manevrele clasei politice si ale grupurilor financiare;
2. Sa creezi probleme grave, care angajeaza masiv opinia publica si tot tu sa vii cu solutii. Un exemplu: sa provoci saracia si apoi sa vii cu ... guvernarea "providentiala", care salveaza natiunea in temeiul legilor represive, cerute chiar de popor. Pretul succesului? Limitarea libertatilor democratice.
3. Sa aplici treptat toate masurile dure, necesare acumularilor subterane. Ceea ce previne anumite miscari populare; nu se aplica intr-un singur pachet si dintr-odata. Asa devine suportabil, daca e livrat in portii anuale, conform unui program anuntat.
4. Sa obtii acordul de moment al poporului pentru masuri economice dure din viitor. Omul se obisnuieste cu ideea si inghite tot, daca e prevenit si amanat.
5. Sa te adresezi multimilor ca si cum toti oamenii au o gandire infantila. In felul acesta, indrepti multimile spre o gandire primitiva care nu face relatia dintre cauze si efecte.
6. Sa faci tot timpul apel la simtaminte lacrimogene si la reactii glandulare, nu la rationalitate. Sa incurajezi doar reactiile emotionale primitive, pentru ca sunt cel mai usor de manevrat. Cateva lacrimi "stoarse" la timp, fac minuni!
7. Sa tii poporul in ignoranta si in satisfactii marunte, dar multe. Un sistem de invatamant subventionat, corupt si nefunctional este instrumentul ideal de a dezorienta tinerii si a-i putea controla, spunandu-le ca nici tu n-ai fost "stralucit"...
8. Sa incurajezi financiar intr-o anumita directie mass-media, aceea care invaluie in "celofanul" ignorantei publicul larg si-l tine prizonier de emisiuni si seriale vulgare.
9. Sa stimulezi simtamantul individual de culpa, de fatalitate, de neputita. (Asa a vrut D-zeu!) Omul care nu mai are indemnul sa se revolte, devine turma si e usor de controlat.
10. Sa apelezi la toate posibilitatile pentru a cunoaste şi utiliza punctele slabe ale indivizilor. In acelasi timp sa-ti discreditezi prin toate mijloacele adversarii, astfel ca populatia sa creada in "ofertele" si strategiile tale de manipulare.
sâmbătă, 2 iulie 2011
Însemnări din subterana autohtonă
Andrei PLEŞU
http://www.dilemaveche.ro/autor/andrei-plesu
...Jurnaliştilor care, la Bruxelles, l-au întrebat despre bezmetica lui declaraţie de la B1, a ştiut să le răspundă că e curioasă insomnia lor în legătură cu subiectul. Dar cel puţin la fel de curioasă e insomnia lui în legătură cu performanţa politică a lui Mihai I.
Într-un fel, mi-a plăcut onestitatea lui: o dusese bine sub Ceauşescu şi nu avea nici o motivaţie autentică pentru a face mari gesturi rectificatoare. I-a trebuit o „comisie“ care să-i dea argumente „ştiinţifice“ cum că dictatura a fost dictatură. ... Dar s-a văzut acum că una scrie la raport şi alta crede dl preşedinte în sufletul lui.
O altă întrebare ar fi legată de brusca reconsiderare a unor politicieni pe care, altădată, i-a dezavuat. Printre ei, Călin Popescu Tăriceanu. Păi, dacă Tăriceanu nu era chiar aşa de rău, de ce l-a dat jos, rupînd o alianţă de care avea, totuşi, nevoie? Mai nou, se conturează şi o umbră de cordialitate faţă de „mogulul“ Patriciu („un liberal autentic“).
Sînt sigur că vor urma şi alte surprize. Ştiu ce crede, de fapt, Traian Băsescu despre „intelectuali“: ornamente uşor manevrabile, uşor de narcotizat charismatic, unelte nu prea respectabile, „filosofi“ aducători de ghinion.
... cred că am dreptul să spun ce cred eu de cuviinţă, cînd cred eu de cuviinţă, în felul în care cred eu de cuviinţă. Nu se pot impune nimănui momentul, amplasamentul şi tonul opiniei proprii. Şi, mai ales, nu se poate readuce în scenă delictul de opinie.
Un ultim cuvînt: ... Ceea ce spun, fără nici o plăcere, e că n-a fost deloc la înălţimea ambiţiilor lui. Iar ceea ce se conturează la orizont nu face decît să mă convingă că sîntem o ţară fără noroc...
O dezamăgire ireversibilă
Adevarul, 29.06.2011
... după ieşirea inutilă, inexplicabilă, ridicolă, grosolană de săptămâna trecută, am început să mă îndoiesc până şi de ceea ce, până acum, îl făcea prizabil, după principiul „răului mai mic". Este Traian Băsescu un politician abil? E „instinctul" lui o virtute sau mai curând un handicap? Până la urmă, calitatea unui „conducător" - ca orice faptă omenească - se judecă după rezultate.
... E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard.
... A vrut să fie „jucător", nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată.
... Băsescu nu reuşeşte să fie „în rol". Putea fi un bun căpitan de vapor sau un bun manager de şcoală de ofiţeri, dar e depăşit de pălăria preşedinţiei, uriaşă pentru firea şi pregătirea lui.
http://www.dilemaveche.ro/autor/andrei-plesu
...Jurnaliştilor care, la Bruxelles, l-au întrebat despre bezmetica lui declaraţie de la B1, a ştiut să le răspundă că e curioasă insomnia lor în legătură cu subiectul. Dar cel puţin la fel de curioasă e insomnia lui în legătură cu performanţa politică a lui Mihai I.
Într-un fel, mi-a plăcut onestitatea lui: o dusese bine sub Ceauşescu şi nu avea nici o motivaţie autentică pentru a face mari gesturi rectificatoare. I-a trebuit o „comisie“ care să-i dea argumente „ştiinţifice“ cum că dictatura a fost dictatură. ... Dar s-a văzut acum că una scrie la raport şi alta crede dl preşedinte în sufletul lui.
O altă întrebare ar fi legată de brusca reconsiderare a unor politicieni pe care, altădată, i-a dezavuat. Printre ei, Călin Popescu Tăriceanu. Păi, dacă Tăriceanu nu era chiar aşa de rău, de ce l-a dat jos, rupînd o alianţă de care avea, totuşi, nevoie? Mai nou, se conturează şi o umbră de cordialitate faţă de „mogulul“ Patriciu („un liberal autentic“).
Sînt sigur că vor urma şi alte surprize. Ştiu ce crede, de fapt, Traian Băsescu despre „intelectuali“: ornamente uşor manevrabile, uşor de narcotizat charismatic, unelte nu prea respectabile, „filosofi“ aducători de ghinion.
... cred că am dreptul să spun ce cred eu de cuviinţă, cînd cred eu de cuviinţă, în felul în care cred eu de cuviinţă. Nu se pot impune nimănui momentul, amplasamentul şi tonul opiniei proprii. Şi, mai ales, nu se poate readuce în scenă delictul de opinie.
Un ultim cuvînt: ... Ceea ce spun, fără nici o plăcere, e că n-a fost deloc la înălţimea ambiţiilor lui. Iar ceea ce se conturează la orizont nu face decît să mă convingă că sîntem o ţară fără noroc...
O dezamăgire ireversibilă
Adevarul, 29.06.2011
... după ieşirea inutilă, inexplicabilă, ridicolă, grosolană de săptămâna trecută, am început să mă îndoiesc până şi de ceea ce, până acum, îl făcea prizabil, după principiul „răului mai mic". Este Traian Băsescu un politician abil? E „instinctul" lui o virtute sau mai curând un handicap? Până la urmă, calitatea unui „conducător" - ca orice faptă omenească - se judecă după rezultate.
... E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard.
... A vrut să fie „jucător", nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată.
... Băsescu nu reuşeşte să fie „în rol". Putea fi un bun căpitan de vapor sau un bun manager de şcoală de ofiţeri, dar e depăşit de pălăria preşedinţiei, uriaşă pentru firea şi pregătirea lui.
vineri, 17 iunie 2011
A doua decapitare a elitelor
Intr-o emisiune Radio Romania Actualitati (http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/view/22939), un analist militar spunea vorbind despre Parteneriatul strategic dintre SUA si Romania:
"Radu Tudor: Vă spun foarte sincer, am fost martor la unul din primele momente ale acestei predări, să spunem, de comandă în Kabul. Erau foarte mulţi militari din staff-ul internaţional al NATO, era chiar şi înaltul reprezentant civil, secretarul general NATO în Afganistan, diplomatul turc /.../. Majoritatea oamenilor erau impresionaţi, dar şi surprinşi, în egală măsură, de gestul făcut de americani. Se tot întrebau cum de marea naţiune americană, marea putere militară americană, care are şi un orgoliu pe măsură, nu, trebuie să înţelegem lucrul acesta, a binevoit să dea comanda militarilor americani pe mână românească. Şi, a stârnit o oarecare invidie, cum să spun, o chestiune despre care se vorbea foarte mult, chiar acolo, în zona Kabulului. E... ăla a fost unul din puţinele momente, după decembrie '89, în care m-am simţit extrem de mândru şi de satisfăcut, de bucuros că sunt român. Aveam impresia că toată lumea se uită la mine, acolo, în Kabul şi la toţi cei din delegaţia românească. E o chestiune pe care n-o poţi uita toată viaţa şi care, din punct de vedere strategic, semnifică enorm de mult. Gândiţi-vă că Statele Unite au o armată pe care o finanţează cu aproape două miliarde de euro pe zi, o armată care este finanţată cu peste 750 de miliarde de dolari şi care, din punctul acesta de vedere, cum să spun, banii alocaţi bugetului românesc al Apărării nu i-ar ajunge decât de la ora 8 până pe la ora 12. Gândiţi-vă la dimensiunea aceasta a unei armate finanţată şi dotată, aşa cum este Armata Română, în raport cu Armata Americană, pentru că războiul şi conflictul şi pregătiera militară înseamnă, în primul rând, bugetare, în primul rând, pregătire, comparat cu ceea ce au Statele Unite şi veţi înţelege dimensiunea reală a acestui gest incredibil de important în parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite. Mai există şi o componentă în zona serviciilor de informaţii; avem peste 20 de înalţi ofiţei ai serviciilor secrete româneşti care au fost medaliaţi de CIA, cea mai mare parte dintre ei la cartierul general al CIA din Langley, Virginia, pentru nişte operaţiuni despre care nu vom pueta să discutăm decât peste 30 de ani."
In semn de respect pentru Armata Romana, una dintre institutiile fara de care niciodata Tara nu va putea supravietui, redau articolul scris de Razvan Mitroi, la data de 17 Iunie 2011.
Ma cutremur cand imi dau seama ca factorii decizionali nu realizeaza sacrificiile pe care le fac acesti oameni acum, in prezent, cautand un loc de munca pe masura inaltei lor pregatirii.
Fiind parinti, soti si, la randul lor, avand parinti, sunt nevoiti sa plece la aceasta varsta in tari straine pentru a castiga sume modice, dar absolut necesare nevoilor celor dragi de acasa!
La varsta si starea de sanatate ale acestor Domni, nu sacrificiul prezent doare cel mai mult. Ci atitudinea cu care sunt tratati!
http://www.financiarul.com/articol_62296/a-doua-decapitare-a-elitelor.html
Statistica ministrului Gabriel Oprea potrivit careia doar 10% din fostii militari au pensii mai mici dupa revizuire pare de-a dreptul triumfala. Ministrul Apararii a iesit cu emfaza la rampa sa inchida gura clevetitorilor care-i plangeau pe rezervisti. A fost un exercitiu de imagine pentru domnia sa, dar marile erori si nedreptati care au caracterizat procesul de recalculare a pensiilor militare nu le-a putut demonta dl Oprea.
Una dintre acestea suna asa: au crescut toate pensiile subofiterilor, in schimb pensiile tuturor ofiterilor care au lucrat in conditii deosebite au scazut.
Cine sunt acesti ofiteri? Pilotii de supersonice, parasutistii, cercetasii prin parasutare, alpinistii de la vanatori de munte, marinarii de pe nave de lupta si submarine, scafandrii luptatori, pirotehnistii si cei care au participat in misiuni speciale operativ-informative si, atentie, cei care au fost in misiuni de lupta in strainatate. Sunt, asadar, acei ofiteri care formau crema Armatei Romane, cei care lucrau in conditii deosebite, la altitudine, la adancime, cu explozibili periculosi si cei care chiar au tras un glont in conditii de lupta reala. Diminuarea pensiilor li se trage de la faptul ca rasplata lor initiala de 100% spor de vechime a fost redusa la 50%, aducandu-i pe profesionistii Armatei la nivelul celor care n-au trait periculos ca militari.
Daca stai sa te gandesti, este o recalculare facuta in logica actualului ministru pentru care faptele de arme s-au petrecut in magaziile de intendenta.
Adicatelea, fara intendenta, mai zburau supersonicele sau mai puteau sa lupte militarii romani in misiunile de mentinere a pacii? Nu! Si atunci, sa aiba aceleasi pensii cu totii! Trecand peste amaraciunea acestei constatari, revedem de fapt tragismul istoriei noastre postbelice. Episoade pe care le credeam definitiv incheiate se repeta si acum. Venirea sovieticilor a insemnat atunci decapitarea Armatei Romane, desfiintarea efectiva a armelor de vanatori de munte si parasutisti, epurarea Justitiei romane de toti „vechii” magistrati, lichidarea intelectualitatii in inchisorile terorii, prigonirea in munti a tinerilor anticomunisti.
Asistam acum la o umilire si desconsiderare tot a elitelor romane, fie ca sunt profesori, medici, militari. Si daca pana acum reactia a fost anemica, pare ingrijorator avertismentul rezervistilor din categoria „specialilor” Armatei. Ei se caracterizeaza ca „oameni de actiune”, cu „demnitate aparte”, si sustin ca modalitatile de aparare a drepturilor lor „pot deveni imprevizibile”.
miercuri, 15 iunie 2011
Cuvant despre Transilvania
Ion Lăncrănjan, 1982
(fragment)
Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.
* * *
Transilvania a fost şi continuă să fie unul din locurile cele mai frumoase şi mai bogate din lume – bogat nu numai în aur şi grâne, dar şi în energii constructive, darnic nu numai din punct de vedere material, dar şi spiritual, eticismul transilvan fiind pe drept şi cu temei renumit; ca şi aplecarea spre construcţie; ca şi temeritatea şi curajul; ca şi lirismul şi adâncimea de simţământ a omului din Transilvania, care s-a gândit dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri, la fraţii lui din celelalte Ţări Româneşti. Toate sunt altfel aicea, pe la noi, pe Crişuri şi pe Olt, pe Tisa şi pe Iza, pe Târnave şi pe Someş, pe Mureş şi pe Arieş. Stropul de sânge s-a prefăcut demult în corolă de lumină, iar lacrima plânsă cine ştie când, la începutul celuilalt mileniu, sau mai demult, s-a prefăcut într-un drob mare şi sur, de sare, pe care îl ling oile cu plăcere neştiută, şi cu melancolie, în jurul căruia stăruie de multe ori, iarna, ciutele şi cerbii, ca în poveste. Eu însumi, dacă mi se îngăduie, sunt altfel când vin aicea, când simt sub picioare pământul acesta fascinant şi fascinator, care m-a iradiat cu cea mai puternică şi mai pura emanaţie, iubirea pe care i-am purtat-o şi i-o port fiind una şi aceeaşi cu gândul meu, cu tot ce sunt şi voi fi. Transilvania nu mi-a fost, aşadar, numai leagăn, mi-a fost şi îmi este şi scut; şi motivaţie pentru tot ce am săvârşit bun şi constructiv; şi îndemn mi-a fost; şi suiş pe crestele înalte ale muncii. Ea m-a ajutat să mă cunosc, să străbat cu bine şi consecvenţă treptele fireşti ale devenirilor. Ea m-a învăţat să înţeleg Ţara şi să-mi iubesc fără ură poporul. Îmi dau seama, la sfârşitul acestor rânduri simple şi sincere, de modest şi simplu cronicar al acestor vremuri, că nu am reuşit să cuprind în aceste pagini decât puţin din ceea ce ar fi de spus despre Transilvania, atât de mult şi de multe mi-a dat ea, atât de organic a fost şi este ea legată de Ţara prin care s-a definit, pe care a ajutat-o să se definească şi să-şi înfrunte viitorul cu demnitate şi cu încredere.
(fragment)
Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.
* * *
Transilvania a fost şi continuă să fie unul din locurile cele mai frumoase şi mai bogate din lume – bogat nu numai în aur şi grâne, dar şi în energii constructive, darnic nu numai din punct de vedere material, dar şi spiritual, eticismul transilvan fiind pe drept şi cu temei renumit; ca şi aplecarea spre construcţie; ca şi temeritatea şi curajul; ca şi lirismul şi adâncimea de simţământ a omului din Transilvania, care s-a gândit dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri, la fraţii lui din celelalte Ţări Româneşti. Toate sunt altfel aicea, pe la noi, pe Crişuri şi pe Olt, pe Tisa şi pe Iza, pe Târnave şi pe Someş, pe Mureş şi pe Arieş. Stropul de sânge s-a prefăcut demult în corolă de lumină, iar lacrima plânsă cine ştie când, la începutul celuilalt mileniu, sau mai demult, s-a prefăcut într-un drob mare şi sur, de sare, pe care îl ling oile cu plăcere neştiută, şi cu melancolie, în jurul căruia stăruie de multe ori, iarna, ciutele şi cerbii, ca în poveste. Eu însumi, dacă mi se îngăduie, sunt altfel când vin aicea, când simt sub picioare pământul acesta fascinant şi fascinator, care m-a iradiat cu cea mai puternică şi mai pura emanaţie, iubirea pe care i-am purtat-o şi i-o port fiind una şi aceeaşi cu gândul meu, cu tot ce sunt şi voi fi. Transilvania nu mi-a fost, aşadar, numai leagăn, mi-a fost şi îmi este şi scut; şi motivaţie pentru tot ce am săvârşit bun şi constructiv; şi îndemn mi-a fost; şi suiş pe crestele înalte ale muncii. Ea m-a ajutat să mă cunosc, să străbat cu bine şi consecvenţă treptele fireşti ale devenirilor. Ea m-a învăţat să înţeleg Ţara şi să-mi iubesc fără ură poporul. Îmi dau seama, la sfârşitul acestor rânduri simple şi sincere, de modest şi simplu cronicar al acestor vremuri, că nu am reuşit să cuprind în aceste pagini decât puţin din ceea ce ar fi de spus despre Transilvania, atât de mult şi de multe mi-a dat ea, atât de organic a fost şi este ea legată de Ţara prin care s-a definit, pe care a ajutat-o să se definească şi să-şi înfrunte viitorul cu demnitate şi cu încredere.
miercuri, 8 iunie 2011
Experimentul. Cod: dezumanizarea.
de Adrian Nastase, 6 iunie 2011
http://nastase.wordpress.com
Povestea, pe scurt: Zilele trecute, politistilor le-a fost taiata norma de hrana. Acest lucru s-a intamplat dupa reducerea brutala a veniturilor, care a avut loc anul trecut. In acest moment, sunt multe cazuri de angajati ai MAI pentru care ratele la banci sunt mai mari decat veniturile.
Ministrul de Interne a anuntat ca norma de hrana va fi reintrodusa de luna viitoare, dar vor incepe si concedierile in minister.
Acum – care a fost sensul acestei decizii? Ea nu este o decizie disperata, generata de lipsa de bani, ci una extrem de bine calculata, gandita poate in laboratoarele celor care spun povesti cu pitici si Baba Cloanta. Care este efectul unei astfel de decizii? Este unul puternic, de natura psihologica. In cazul politistilor, vorbim de o categorie cu un grad destul de ridicat de solidaritate interna. O masura precum cea luata de Basescu si impusa legal de Igas are menirea de a sparge aceasta solidaritate, prin aducerea individului – in acest caz politistul cu sotie, copii si rate la banci – in situatia disperata in care nimeni si nimic nu mai conteaza, dincolo de propria situatie. O prima consecinta a acestui efect psihologic a fost remarcata la cel mai recent protest al politistilor, unde au mai indraznit sa vina doar cateva zeci de angajati MAI.
La acest moment, oamenii traiesc sub teroarea de a-si pierde slujba, casa, de a nu avea ce sa dea copiilor de mancare.
Toata aceasta strategie nu are alt scop final decat facilitarea masurii de destructurare a aparatului de ordine publica, prin concedieri masive, care va fi pusa in practica, dupa cum ne-a informat Igas, incepand cu luna viitoare.
Acum, li s-a aratat politistilor, care nu ii au in spate pe Igas sau pe Boc, ce pot pati daca indraznesc sa protesteze atunci cand colegii lor vor fi dati afara. Nu vor concedieri – atunci sa incerce sa traiasca cu veniturile taiate!
Daca vreti, aceasta este si o explicatie pentru reactia sociala relativ slaba a societatii in fata masurilor de austeritate fara precedent pe care le-a luat puterea. Pentru mult mai putin, in alte state s-a putut protesta. In Romania insa, frica de statul folosit ca instrument de opresiune ghideaza actiunile oamenilor simpli. Este un fenomen specific unei tari care a experimentat totalitarismul si s-a procopsit in democratie cu conducatori nostalgici dupa acele vremuri.
http://nastase.wordpress.com
Povestea, pe scurt: Zilele trecute, politistilor le-a fost taiata norma de hrana. Acest lucru s-a intamplat dupa reducerea brutala a veniturilor, care a avut loc anul trecut. In acest moment, sunt multe cazuri de angajati ai MAI pentru care ratele la banci sunt mai mari decat veniturile.
Ministrul de Interne a anuntat ca norma de hrana va fi reintrodusa de luna viitoare, dar vor incepe si concedierile in minister.
Acum – care a fost sensul acestei decizii? Ea nu este o decizie disperata, generata de lipsa de bani, ci una extrem de bine calculata, gandita poate in laboratoarele celor care spun povesti cu pitici si Baba Cloanta. Care este efectul unei astfel de decizii? Este unul puternic, de natura psihologica. In cazul politistilor, vorbim de o categorie cu un grad destul de ridicat de solidaritate interna. O masura precum cea luata de Basescu si impusa legal de Igas are menirea de a sparge aceasta solidaritate, prin aducerea individului – in acest caz politistul cu sotie, copii si rate la banci – in situatia disperata in care nimeni si nimic nu mai conteaza, dincolo de propria situatie. O prima consecinta a acestui efect psihologic a fost remarcata la cel mai recent protest al politistilor, unde au mai indraznit sa vina doar cateva zeci de angajati MAI.
La acest moment, oamenii traiesc sub teroarea de a-si pierde slujba, casa, de a nu avea ce sa dea copiilor de mancare.
Toata aceasta strategie nu are alt scop final decat facilitarea masurii de destructurare a aparatului de ordine publica, prin concedieri masive, care va fi pusa in practica, dupa cum ne-a informat Igas, incepand cu luna viitoare.
Acum, li s-a aratat politistilor, care nu ii au in spate pe Igas sau pe Boc, ce pot pati daca indraznesc sa protesteze atunci cand colegii lor vor fi dati afara. Nu vor concedieri – atunci sa incerce sa traiasca cu veniturile taiate!
Daca vreti, aceasta este si o explicatie pentru reactia sociala relativ slaba a societatii in fata masurilor de austeritate fara precedent pe care le-a luat puterea. Pentru mult mai putin, in alte state s-a putut protesta. In Romania insa, frica de statul folosit ca instrument de opresiune ghideaza actiunile oamenilor simpli. Este un fenomen specific unei tari care a experimentat totalitarismul si s-a procopsit in democratie cu conducatori nostalgici dupa acele vremuri.
joi, 26 mai 2011
Spirit japonez
Corpul veteranilor calificaţi - Skilled Veteran Corps - aşa cum s-au autointitulat, a recrutat circa 180 de membri cu vârstele între 54 şi 78 de ani, informează Daily Mail. Aceştia vor fi întâmpinaţi cu bucurie de angajaţi centralei nucleare, care se luptă să răcească reactoarele din momentul în care cutremurul şi tsunamiul din 11 martie au lovit zona provocând o criză nucleară.
Noii recruţi – printre care se află bărbaţi şi femei – sunt toţi pensionari şi vor avea misiunea de a recrea sistemul de răcire de la centrală. Aceştia se vor confrunta cu riscul de a fi expuşi la nivele mortale de radiaţii, dar oamenii spun că oricum se apropie de sfârşitul vieţii şi nu au atât de multe motive să trăiască în comparaţie cu cei mai tineri decât ei.
“Generaţia noastră, cea care conştient sau inconştient, a aprobat construirea centralei de la Fukushima şi care s-a bucurat de beneficiile surplusului de energie este prima care trebuie să se alăture Corpului Veteranilor Calificaţi”, a declarat fostul inginer Yasuteru Yamada.
“Tinerii cu un viitor îndelungat nu trebuie puşi în postura de a a-şi asuma această misiune. Expunerea la radiaţii a generaţiei care naşte generaţia viitoare trebuie evitată”, a adăugat acesta.
“Este clar că activitatea umană este esenţială. Locul este contaminat şi radiaţiile sunt foarte puternice. Este normal ca cei bătrâni să aibă prioritate în a lucra la centrală”, mai spune bătrânul.
Printre voluntari se află universitari pensionaţi, operatori de buldozere, muncitori în construcţii, ingineri, dar şi foşti membri ai forţelor de apărare japoneze.
Marţi, compania Tepco, care deţine centrala de la Fukushima, a recunoscut în cele din urmă că miezul a trei reactoare nucleare s-a topit în zilele care au urmat cutremurului din martie.
Noii recruţi – printre care se află bărbaţi şi femei – sunt toţi pensionari şi vor avea misiunea de a recrea sistemul de răcire de la centrală. Aceştia se vor confrunta cu riscul de a fi expuşi la nivele mortale de radiaţii, dar oamenii spun că oricum se apropie de sfârşitul vieţii şi nu au atât de multe motive să trăiască în comparaţie cu cei mai tineri decât ei.
“Generaţia noastră, cea care conştient sau inconştient, a aprobat construirea centralei de la Fukushima şi care s-a bucurat de beneficiile surplusului de energie este prima care trebuie să se alăture Corpului Veteranilor Calificaţi”, a declarat fostul inginer Yasuteru Yamada.
“Tinerii cu un viitor îndelungat nu trebuie puşi în postura de a a-şi asuma această misiune. Expunerea la radiaţii a generaţiei care naşte generaţia viitoare trebuie evitată”, a adăugat acesta.
“Este clar că activitatea umană este esenţială. Locul este contaminat şi radiaţiile sunt foarte puternice. Este normal ca cei bătrâni să aibă prioritate în a lucra la centrală”, mai spune bătrânul.
Printre voluntari se află universitari pensionaţi, operatori de buldozere, muncitori în construcţii, ingineri, dar şi foşti membri ai forţelor de apărare japoneze.
Marţi, compania Tepco, care deţine centrala de la Fukushima, a recunoscut în cele din urmă că miezul a trei reactoare nucleare s-a topit în zilele care au urmat cutremurului din martie.
Scrisoare de protest privind Legea Antreprenorului Social
Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile isi exprima dezacordul cu privire la propunerea legislativa Legea Antreprenorului Social (numar de inregistrare la Senat L204/2011) adoptata pe 16 Mai 2011 de catre Senatul Romaniei, in care este reglementat conceptul de antreprenor social.
Consideram ca atat forma propusa de initiatorul legii, Senatorul Iancu Iulian, cat si forma adoptata de catre Senat sunt in contradictie cu toate principiile europene in domeniul economiei sociale si pot aduce grave deservicii beneficiarilor finali ai economiei sociale, persoanele defavorizate.
Cu toate ca preocuparea statului de a realiza mecanisme fiscale sau de a oferi sprijin institutional entitatilor economiei sociale este foarte mica, este si mai grav faptul ca impactul social pozitiv datorat acestor organizatii in ultimii 20 de ani nu este recunoscut la nivelul institutiilor statului. Ne exprimam de asemenea ingrijorarea cu privire la votarea acestei legi de catre Senat in pofida avizelor negative ale Comisiilor Permanente si ale Consiliului Legislativ, ceea ce ridica semne de intrebare cu privire la scopul acestui demers legislativ.
Aspectele contestate de catre FDSC in acesta propunere legislativa sunt:
1. Initiativa porneste, conform Expunerii de motive, de la premisa falsa ca actorii economiei sociale nu exista in Romania si ca este nevoie de infiintarea lor prin aceasta lege.
Conform datelor Institutului National de Statistica si al rapoartelor europene, in domeniul economiei sociale in Romania functioneaza 2.000 de cooperative, 3.000 de case de ajutor reciproc ale salariatilor si pensionarilor si alte 20.000 de organizatii neguvernamentale active in toate domeniile economiei nationale. Dintre acestea peste 3.000 de organizatii realizeaza activitati economice constante, intrunind criteriile pentru a fi calificate drept intreprinderi sociale, multe au creat ateliere sau unitati protejate pentru incadrarea in munca a persoanelor cu handicap si aproximativ 2.000 furnizeaza servicii sociale si de ocupare, inclusiv intergrare in munca a persoanelor defavorizate din Romania. Cu putine exceptii, ONGurile sunt singurele entitati din Romania care ofera servicii de ocupare persoanelor cu handicap.
2. Articolul 3 din propunerea legislativa include in definitia antreprenorului social, statul si corporatiile mutinationale/nationale si recunoaste dintre actorii autentici ai economiei sociale (asociatii, fundatii, cooperative, etc) numai pe cei care au in obiectul de activitate actiuni de antreprenoriat social sau doresc sa se implice in acestea in calitate de parteneri ai statului sau companiilor. Dincolo de faptul ca antreprenoriatul social in sine nu este definit, definitia propusa este in totala contradictie cu recomandarile din Rezolutia Parlamentului European din 19 februarie 2009 referitoare la economia sociala (2008/2250(INI)) care precizeaza:
- ...economia sociala s-a dezvoltat din anumite forme de organizare si/sau juridice ale intreprinderilor, cum ar fi cooperativele, societatile mutuale, asociatiile, intreprinderile si organizatiile sociale, fundatiile si alte forme existente in fiecare stat membru; intrucat economia sociala cuprinde o gama de denumiri utilizate in diversele state membre, precum „economie solidara” si „al treilea sector”; intrucat, chiar daca nu sunt descrise ca facand parte din „economia sociala” in toate statele membre, peste tot in Uniunea Europeana exista activitati comparabile care au aceleasi caracteristici;
- ...economia sociala nu va putea prospera si nu si va putea fructifica intregul potential decat daca beneficiaza de conditii politice, legislative si operationale adecvate, tinand cont in mod adecvat de bogatia diversitatii institutiilor din economia sociala si de trasaturile specifice ale acestora;
- invita la recunoasterea de catre statele membre a conceptului de economie sociala;
- reaminteste ca diversitatea formelor de intreprinderi este recunoscuta in Tratatul CE, precum si prin adoptarea statutului societatii cooperative europene;
- invita Comisia si statele membre sa sprijine si sa consolideze economia sociala in rolul acesteia de bun angajator si sa respecte statutul special;
Conform tuturor conceptelor internationale principala caracteristica a antreprenorul social este caracterul eminamente privat al al interventiei sale (statul sau institutiile sale nu pot fi calificati drept antreprenori sociali), iar corporatiile multinationale/ nationale sunt structuri legitime a caror menire primordiala este pur economica, al caror scop este obtinerea de profit, dimensiunea sociala fiind prezenta numai in subsidiar. Prin extinderea definitiei antreprenorului social acest proiect de lege va sprijini si consolida companiile care deruleaza activitati de responsabilitate sociala, dupa cum vom arata mai jos.
3. Initiatorul invoca in mod eronat legislatia similara din alte state membre ale Uniunii Europene.
In nici un stat membru al Uniunii Europene la care face referire initiatorul, nu exista legislatie care sa reglementeze formarea intreprinderii sociale doar in contextul crearii unui parteneriat cu o companie multinationala. Aceasta propunere contravine esentei intreprinderii sociale care este creata ca raspuns la o problema locala. Initiativa contravine spiritului unei reglementari europene, asa cum reiese el din Rezolutia Parlamentului European care mentioneaza:
- intrucat economia sociala reprezinta 10 % din ansamblul intreprinderilor europene, respectiv 2 milioane de intreprinderi si, respectiv, 6 % din totalul locurilor de munca, si are un potential ridicat de a genera si a mentine locuri de munca stabile, in mare parte datorita naturii activitatilor sale, care nu pot fi delocalizate;
- abilitatea economiei sociale de a genera stabilitate intr-un context de economii predominant ciclice, prin redistribuirea si reinvestirea profiturilor la nivel local, daca este cazul, prin promovarea unei culturi antreprenoriale, prin corelarea activitatilor economice cu necesitatile pe plan local, prin sprijinirea activitatilor aflate in pericol (cum ar fi mestesugurile) si prin generarea de capital social;
Mai mult, actuala propunere legislativa discrimineaza pe ratiuni neintelese, alte tipuri de intreprinderi cum ar fi cele mici si mijlocii, coloana vertebrala a oricirei economii sanatoase, in favoarea companiilor mari si multinationale.
De altfel, Rezolutia PE mentionata “subliniaza faptul ca intreprinderile din economia sociala se confrunta cu mai multe dificultati decat companiile mari, de exemplu in ceea ce priveste indeplinirea obligatiilor legale, obtinerea de finantare si accesul la noi tehnologii si la informatii”
4. Initiatorul nu a consultat niciuna din organizatiile cu experienta in acest domeniu sau organizatiile persoanelor cu dizabilitati de a caror soarta pare ca este preocupat in elaborarea acestui proiect care contravine flagrant intereselor acestora.
Ar fi o eroare ca si Camera Deputatilor sa adopte o astfel de lege fara consultarea celor care cunosc problemele grupurilor defavorizate din Romania si cele mai bune modalitati de a le solutiona. Altfel o lege care ar fi trebuit sa contribuie la rezolvarea numeroaselor probleme sociale cu care se confrunta Romania va duce doar la obtinerea de privilegii fiscale in competitiile de achizitii publice pentru unele companii.
5. Initiativa confunda antreprenoriatul social cu responsabilitatea sociala a companiilor (CSR).
Antreprenoriatul social si responsabilitatea sociala corporatista sunt doua domenii economice distincte. Antreprenoriatul social presupune realizarea unor scopuri sociale prin activitati economice in timp de responsabilitatea sopciala a companiilor face parte din strategia de promovare a afacerii acestora, companiile urmarind in principal scopul realizarii profitului. A pune semnul de egalitate intre ele dovedeste ignorarea definitiilor si conceptelor celor mai elementare folosite in mediul de afaceri din lumea civilizata.
In opinia noastra, singura ratiune a propunerii legislative este ca fondurile cheltuite de companiile multinationale in cadrul programelor de responsabilitate sociala, sa fie deductibile intregral. Responsabilitatea sociala a companiilor este una morala si se manifesta indiferent de existenta unor motivatii fiscale. Conform definitiei Comisiei Europene, responsabilitatea sociala a intreprinderilor desemneaza integrarea voluntara de catre intreprinderi a preocuparilor sociale si de mediu in activitatile comerciale si relatiile lor cu partile interesate. Astfel, actiunile de responsabilitate sociala sunt cele care trec dincolo de obligatiile pe care le are intreprinderea conform legii, cu scopul de a crea o perceptie sau o realitate conform careia ea promoveaza interesul public. In cazul in care se doreste promovarea responsabilitatii sociale a companiilor multinationale recomandam abordarea din Cartea Verde a Comisiei Europene cu privire la responsabilitatea sociala.
Prin promovarea unei viziuni diferite asupra antreprenoriatului social consideram ca propunerea legislativa aprobata de planul Senatului va produce un impact negativ la nivelul societatii romanesti si va stopa cresterea domeniului economiei sociale in Romania si implicit incluziunea sociala a persoanelor defavorizate. Argumentele care stau la baza aprecierii noastre se bazeaza pe:
- interpretarea eronata a directivelor europene in domeniul economiei sociale;
- confuziile grave ale termenilor folositi in expunerea de motive: antreprenor social, responsabilitate sociala corporatista, actori ai economiei sociale.
- constituirea unei noi institutii publice (Fondul de garantare a microcreditelor) prin delimitarea incorecta a rolurilor pe care institutiile statului si entitatile private le pot avea in furnizarea serviciilor sociale, definirea unui termen nou antreprenor social printr-un alt termen, intreprindere sociala, termen nedefinit in legislatia actuala.
Pentru a sustine demersul FDSC, va rugam sa trimiteti pozitia dumneavoastra cu privire la aceasta lege pe adresa de email diana.berceanu@fdsc.ro, persoana de contact Diana Berceanu, Advocacy Director FDSC.
Consideram ca atat forma propusa de initiatorul legii, Senatorul Iancu Iulian, cat si forma adoptata de catre Senat sunt in contradictie cu toate principiile europene in domeniul economiei sociale si pot aduce grave deservicii beneficiarilor finali ai economiei sociale, persoanele defavorizate.
Cu toate ca preocuparea statului de a realiza mecanisme fiscale sau de a oferi sprijin institutional entitatilor economiei sociale este foarte mica, este si mai grav faptul ca impactul social pozitiv datorat acestor organizatii in ultimii 20 de ani nu este recunoscut la nivelul institutiilor statului. Ne exprimam de asemenea ingrijorarea cu privire la votarea acestei legi de catre Senat in pofida avizelor negative ale Comisiilor Permanente si ale Consiliului Legislativ, ceea ce ridica semne de intrebare cu privire la scopul acestui demers legislativ.
Aspectele contestate de catre FDSC in acesta propunere legislativa sunt:
1. Initiativa porneste, conform Expunerii de motive, de la premisa falsa ca actorii economiei sociale nu exista in Romania si ca este nevoie de infiintarea lor prin aceasta lege.
Conform datelor Institutului National de Statistica si al rapoartelor europene, in domeniul economiei sociale in Romania functioneaza 2.000 de cooperative, 3.000 de case de ajutor reciproc ale salariatilor si pensionarilor si alte 20.000 de organizatii neguvernamentale active in toate domeniile economiei nationale. Dintre acestea peste 3.000 de organizatii realizeaza activitati economice constante, intrunind criteriile pentru a fi calificate drept intreprinderi sociale, multe au creat ateliere sau unitati protejate pentru incadrarea in munca a persoanelor cu handicap si aproximativ 2.000 furnizeaza servicii sociale si de ocupare, inclusiv intergrare in munca a persoanelor defavorizate din Romania. Cu putine exceptii, ONGurile sunt singurele entitati din Romania care ofera servicii de ocupare persoanelor cu handicap.
2. Articolul 3 din propunerea legislativa include in definitia antreprenorului social, statul si corporatiile mutinationale/nationale si recunoaste dintre actorii autentici ai economiei sociale (asociatii, fundatii, cooperative, etc) numai pe cei care au in obiectul de activitate actiuni de antreprenoriat social sau doresc sa se implice in acestea in calitate de parteneri ai statului sau companiilor. Dincolo de faptul ca antreprenoriatul social in sine nu este definit, definitia propusa este in totala contradictie cu recomandarile din Rezolutia Parlamentului European din 19 februarie 2009 referitoare la economia sociala (2008/2250(INI)) care precizeaza:
- ...economia sociala s-a dezvoltat din anumite forme de organizare si/sau juridice ale intreprinderilor, cum ar fi cooperativele, societatile mutuale, asociatiile, intreprinderile si organizatiile sociale, fundatiile si alte forme existente in fiecare stat membru; intrucat economia sociala cuprinde o gama de denumiri utilizate in diversele state membre, precum „economie solidara” si „al treilea sector”; intrucat, chiar daca nu sunt descrise ca facand parte din „economia sociala” in toate statele membre, peste tot in Uniunea Europeana exista activitati comparabile care au aceleasi caracteristici;
- ...economia sociala nu va putea prospera si nu si va putea fructifica intregul potential decat daca beneficiaza de conditii politice, legislative si operationale adecvate, tinand cont in mod adecvat de bogatia diversitatii institutiilor din economia sociala si de trasaturile specifice ale acestora;
- invita la recunoasterea de catre statele membre a conceptului de economie sociala;
- reaminteste ca diversitatea formelor de intreprinderi este recunoscuta in Tratatul CE, precum si prin adoptarea statutului societatii cooperative europene;
- invita Comisia si statele membre sa sprijine si sa consolideze economia sociala in rolul acesteia de bun angajator si sa respecte statutul special;
Conform tuturor conceptelor internationale principala caracteristica a antreprenorul social este caracterul eminamente privat al al interventiei sale (statul sau institutiile sale nu pot fi calificati drept antreprenori sociali), iar corporatiile multinationale/ nationale sunt structuri legitime a caror menire primordiala este pur economica, al caror scop este obtinerea de profit, dimensiunea sociala fiind prezenta numai in subsidiar. Prin extinderea definitiei antreprenorului social acest proiect de lege va sprijini si consolida companiile care deruleaza activitati de responsabilitate sociala, dupa cum vom arata mai jos.
3. Initiatorul invoca in mod eronat legislatia similara din alte state membre ale Uniunii Europene.
In nici un stat membru al Uniunii Europene la care face referire initiatorul, nu exista legislatie care sa reglementeze formarea intreprinderii sociale doar in contextul crearii unui parteneriat cu o companie multinationala. Aceasta propunere contravine esentei intreprinderii sociale care este creata ca raspuns la o problema locala. Initiativa contravine spiritului unei reglementari europene, asa cum reiese el din Rezolutia Parlamentului European care mentioneaza:
- intrucat economia sociala reprezinta 10 % din ansamblul intreprinderilor europene, respectiv 2 milioane de intreprinderi si, respectiv, 6 % din totalul locurilor de munca, si are un potential ridicat de a genera si a mentine locuri de munca stabile, in mare parte datorita naturii activitatilor sale, care nu pot fi delocalizate;
- abilitatea economiei sociale de a genera stabilitate intr-un context de economii predominant ciclice, prin redistribuirea si reinvestirea profiturilor la nivel local, daca este cazul, prin promovarea unei culturi antreprenoriale, prin corelarea activitatilor economice cu necesitatile pe plan local, prin sprijinirea activitatilor aflate in pericol (cum ar fi mestesugurile) si prin generarea de capital social;
Mai mult, actuala propunere legislativa discrimineaza pe ratiuni neintelese, alte tipuri de intreprinderi cum ar fi cele mici si mijlocii, coloana vertebrala a oricirei economii sanatoase, in favoarea companiilor mari si multinationale.
De altfel, Rezolutia PE mentionata “subliniaza faptul ca intreprinderile din economia sociala se confrunta cu mai multe dificultati decat companiile mari, de exemplu in ceea ce priveste indeplinirea obligatiilor legale, obtinerea de finantare si accesul la noi tehnologii si la informatii”
4. Initiatorul nu a consultat niciuna din organizatiile cu experienta in acest domeniu sau organizatiile persoanelor cu dizabilitati de a caror soarta pare ca este preocupat in elaborarea acestui proiect care contravine flagrant intereselor acestora.
Ar fi o eroare ca si Camera Deputatilor sa adopte o astfel de lege fara consultarea celor care cunosc problemele grupurilor defavorizate din Romania si cele mai bune modalitati de a le solutiona. Altfel o lege care ar fi trebuit sa contribuie la rezolvarea numeroaselor probleme sociale cu care se confrunta Romania va duce doar la obtinerea de privilegii fiscale in competitiile de achizitii publice pentru unele companii.
5. Initiativa confunda antreprenoriatul social cu responsabilitatea sociala a companiilor (CSR).
Antreprenoriatul social si responsabilitatea sociala corporatista sunt doua domenii economice distincte. Antreprenoriatul social presupune realizarea unor scopuri sociale prin activitati economice in timp de responsabilitatea sopciala a companiilor face parte din strategia de promovare a afacerii acestora, companiile urmarind in principal scopul realizarii profitului. A pune semnul de egalitate intre ele dovedeste ignorarea definitiilor si conceptelor celor mai elementare folosite in mediul de afaceri din lumea civilizata.
In opinia noastra, singura ratiune a propunerii legislative este ca fondurile cheltuite de companiile multinationale in cadrul programelor de responsabilitate sociala, sa fie deductibile intregral. Responsabilitatea sociala a companiilor este una morala si se manifesta indiferent de existenta unor motivatii fiscale. Conform definitiei Comisiei Europene, responsabilitatea sociala a intreprinderilor desemneaza integrarea voluntara de catre intreprinderi a preocuparilor sociale si de mediu in activitatile comerciale si relatiile lor cu partile interesate. Astfel, actiunile de responsabilitate sociala sunt cele care trec dincolo de obligatiile pe care le are intreprinderea conform legii, cu scopul de a crea o perceptie sau o realitate conform careia ea promoveaza interesul public. In cazul in care se doreste promovarea responsabilitatii sociale a companiilor multinationale recomandam abordarea din Cartea Verde a Comisiei Europene cu privire la responsabilitatea sociala.
Prin promovarea unei viziuni diferite asupra antreprenoriatului social consideram ca propunerea legislativa aprobata de planul Senatului va produce un impact negativ la nivelul societatii romanesti si va stopa cresterea domeniului economiei sociale in Romania si implicit incluziunea sociala a persoanelor defavorizate. Argumentele care stau la baza aprecierii noastre se bazeaza pe:
- interpretarea eronata a directivelor europene in domeniul economiei sociale;
- confuziile grave ale termenilor folositi in expunerea de motive: antreprenor social, responsabilitate sociala corporatista, actori ai economiei sociale.
- constituirea unei noi institutii publice (Fondul de garantare a microcreditelor) prin delimitarea incorecta a rolurilor pe care institutiile statului si entitatile private le pot avea in furnizarea serviciilor sociale, definirea unui termen nou antreprenor social printr-un alt termen, intreprindere sociala, termen nedefinit in legislatia actuala.
Pentru a sustine demersul FDSC, va rugam sa trimiteti pozitia dumneavoastra cu privire la aceasta lege pe adresa de email diana.berceanu@fdsc.ro, persoana de contact Diana Berceanu, Advocacy Director FDSC.
joi, 19 mai 2011
În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!
Articol semnat de Sorin Golea
Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.
Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.
Războinicii geţi au urmaşi în India
“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.
Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.
A studiat 20 de ani problema masageţilor
Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.
Herodot a scris despre masageţii din Asia
Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.
Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.
Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.
Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.
Războinicii geţi au urmaşi în India
“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.
Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.
A studiat 20 de ani problema masageţilor
Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.
Herodot a scris despre masageţii din Asia
Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.
Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.
La Berlin, despre normalitatea uitată a vieții
de Andrei PLEŞU
De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.
Berlinul e un oraş cu o abundentă vegetaţie. Nici unuia dintre administratorii lui nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de iarbă şi de pomi, să construiască pe socoteala spaţiilor verzi, să prefere, fără excepţie, cărămida, betonul şi sticla. Dimpotrivă. Totul e învăluit de adierea fragedă a unui oraş secund, „mai pur“, un oraş al plantelor, al miresmelor răcoroase, al păsărilor. În plin centru, te poţi trezi dimineaţa într-un paradis de cîntece, venit dinspre coroanele ample ale arborilor. Eşti într-un mare oraş european şi eşti, în acelaşi timp, într-un mare parc, într-un fragment, uşor rărit, de pădure. Respiri şi te mişti ca într-o staţiune montană. Traficul intens nu asfixiază niciodată auzul, văzul şi plămînii oamenilor. E absorbit în verdele predominant, într-o ambianţă în care „urbanitatea“ include natura şi naturaleţea. Dacă circuli prin Berlin cu maşina, descoperi (redescoperi?) civilitatea rutieră. Nu există pripă isterică, fălci încleştate, furii zoologice.
Fiecare şofer înclină să cedeze celorlalţi trecerea, se practică zîmbetul înţelegător, răbdarea, buna înţelegere. Românul constată uimit – şi adesea exasperat – că se respectă strict semnele de circulaţie. Dacă pe o anumită porţiune de stradă se cere limitarea vitezei, toţi rulează calm, încolonaţi cuminte, cu treizeci la oră. Poliţia nu are aerul încruntat al unei instanţe punitive, bicicliştii nu sînt duşmăniţi de şoferi, pietonii nu sînt somaţi, cu înjurături şi claxoane, să se grăbească. O pace civilizată e fundalul igienic al întregului oraş. Nu se strigă, nu se suduieşte, nu se proferează obscenităţi vesele.
Seara, la televiziune, euforia normalităţii regăsite continuă. Pe nici un canal nu au loc execuţii politice, în nici o emisiune politicienii nu dau de pereţi unii cu alţii. Se vorbeşte destins, cordial, eventual ironic, dar niciodată nu se ajunge la băşcălie ieftină şi trivialitate. Figuri ca Dan Diaconescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali sînt de negîndit. De neconceput sînt şi moderatorii şi moderatoarele în plină criză de tiroidă, sau oamenii politici pendulînd între bădărănie, mediocritate ţanţoşă şi delir. Lucrurile sînt mai curînd plicticoase. Dar ce plictiseală dulce! Ce parfum de umanitate aşezată, bine-crescută, ademenitoare! Nu priveşti spre televizor dîrdîind de nervi, de exasperare, de neputinţă. Nu te duci la culcare înghiţind calmante. Vezi filme bune, spectacole de divertisment susţinute de profesionişti, emisiuni de informaţie strict expozitive, sobre, cinstite. Producătorii n-au atîta imaginaţie încît să invite la dezbaterile politice sau economice actori patetici cu aere de experţi, cîntăreţi care se joacă de-a baricada civică, scriitoraşi de mîna a doua şi gazetăraşi ameţiţi de ei înşişi. Asta se cheamă, între altele, normalitate. În ziare se scrie decent, într-o limbă îngrijită, cultivată, limpede. Forumurile care însoţesc, uneori, un articol sau altul sînt semnate cu numele întreg, au tonul unor reacţii mature, sînt la obiect, fără grosolănii de subterană, fără insulte şi ameninţări.
Nu vreau să spun că mă aflu în Paradis. Că lumea de aici se bălăceşte în rozuri blege, sau că Bucureştiul nu are şarmul lui inanalizabil... Vreau doar să spun că înainte de a fi carenţi la reformă, la Schengen, la moneda Euro, la moravurile politice, sîntem carenţi la capitolul normalitate, civilitate, bună-cuviinţă. Mai vreau să spun că orice construcţie care nu ţine cont de această carenţă, care nu încearcă să o reducă, e emfază fără substanţă, casă ridicată pe nisip.
De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.
Berlinul e un oraş cu o abundentă vegetaţie. Nici unuia dintre administratorii lui nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de iarbă şi de pomi, să construiască pe socoteala spaţiilor verzi, să prefere, fără excepţie, cărămida, betonul şi sticla. Dimpotrivă. Totul e învăluit de adierea fragedă a unui oraş secund, „mai pur“, un oraş al plantelor, al miresmelor răcoroase, al păsărilor. În plin centru, te poţi trezi dimineaţa într-un paradis de cîntece, venit dinspre coroanele ample ale arborilor. Eşti într-un mare oraş european şi eşti, în acelaşi timp, într-un mare parc, într-un fragment, uşor rărit, de pădure. Respiri şi te mişti ca într-o staţiune montană. Traficul intens nu asfixiază niciodată auzul, văzul şi plămînii oamenilor. E absorbit în verdele predominant, într-o ambianţă în care „urbanitatea“ include natura şi naturaleţea. Dacă circuli prin Berlin cu maşina, descoperi (redescoperi?) civilitatea rutieră. Nu există pripă isterică, fălci încleştate, furii zoologice.
Fiecare şofer înclină să cedeze celorlalţi trecerea, se practică zîmbetul înţelegător, răbdarea, buna înţelegere. Românul constată uimit – şi adesea exasperat – că se respectă strict semnele de circulaţie. Dacă pe o anumită porţiune de stradă se cere limitarea vitezei, toţi rulează calm, încolonaţi cuminte, cu treizeci la oră. Poliţia nu are aerul încruntat al unei instanţe punitive, bicicliştii nu sînt duşmăniţi de şoferi, pietonii nu sînt somaţi, cu înjurături şi claxoane, să se grăbească. O pace civilizată e fundalul igienic al întregului oraş. Nu se strigă, nu se suduieşte, nu se proferează obscenităţi vesele.
Seara, la televiziune, euforia normalităţii regăsite continuă. Pe nici un canal nu au loc execuţii politice, în nici o emisiune politicienii nu dau de pereţi unii cu alţii. Se vorbeşte destins, cordial, eventual ironic, dar niciodată nu se ajunge la băşcălie ieftină şi trivialitate. Figuri ca Dan Diaconescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali sînt de negîndit. De neconceput sînt şi moderatorii şi moderatoarele în plină criză de tiroidă, sau oamenii politici pendulînd între bădărănie, mediocritate ţanţoşă şi delir. Lucrurile sînt mai curînd plicticoase. Dar ce plictiseală dulce! Ce parfum de umanitate aşezată, bine-crescută, ademenitoare! Nu priveşti spre televizor dîrdîind de nervi, de exasperare, de neputinţă. Nu te duci la culcare înghiţind calmante. Vezi filme bune, spectacole de divertisment susţinute de profesionişti, emisiuni de informaţie strict expozitive, sobre, cinstite. Producătorii n-au atîta imaginaţie încît să invite la dezbaterile politice sau economice actori patetici cu aere de experţi, cîntăreţi care se joacă de-a baricada civică, scriitoraşi de mîna a doua şi gazetăraşi ameţiţi de ei înşişi. Asta se cheamă, între altele, normalitate. În ziare se scrie decent, într-o limbă îngrijită, cultivată, limpede. Forumurile care însoţesc, uneori, un articol sau altul sînt semnate cu numele întreg, au tonul unor reacţii mature, sînt la obiect, fără grosolănii de subterană, fără insulte şi ameninţări.
Nu vreau să spun că mă aflu în Paradis. Că lumea de aici se bălăceşte în rozuri blege, sau că Bucureştiul nu are şarmul lui inanalizabil... Vreau doar să spun că înainte de a fi carenţi la reformă, la Schengen, la moneda Euro, la moravurile politice, sîntem carenţi la capitolul normalitate, civilitate, bună-cuviinţă. Mai vreau să spun că orice construcţie care nu ţine cont de această carenţă, care nu încearcă să o reducă, e emfază fără substanţă, casă ridicată pe nisip.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)