Un articol bun in Money Express.
Autoare: Georgiana Stavarache, Mimi Noel
http://moneyexpress.money.ro/articol_22042_183/cover_story__muncile_olimpului.html
Grecia a adoptat un nou plan de austeritate şi a scăpat de sabia lui Damocles. Deocamdată. Trei greci implicaţi în business şi diplomaţie în România ies la rampă cu o explicaţie controversată a unei crize care ar putea lăsa Grecia fără suveranitate fiscală o bună bucată de vreme.
Dar dacă Grecia este victima unei conspiraţii internaţionale? Dacă tot ce vedem nu este decât o punere în scenă în vederea unui alt scop, care ne scapă la prima privire? Este un scenariu pe care din ce mai mulţi greci par dispuşi să‑l îmbrăţişeze – atât oameni simpli, cât şi oameni de afaceri sau politicieni. Însuşi prim‑ministrul ţării, George Papandreou, făcea anul trecut unele declaraţii care duceau cu gândul la o astfel de ipoteză. „Acesta este un atac asupra zonei euro dus de alte interese politice şi financiare (...). Noi suntem ţinta, dar scopul este altul“, a declarat Papandreou, citat de „The Economist“, în mai 2010, când a avut loc prima criză a datoriilor Greciei care a reizbucnit şi mai puternic anul acesta. Sunt întemeiate aceste credinţe sau ilustrează doar tentaţia umană de a da vina pe alţii pentru propriile greşeli?
„
NU PLĂTIM!“ „Datoriile acestea nu pot fi justificate şi nu ar trebui să fie plătite“, o spune relaxat, într‑o română cu accent elen, Athanase Dakas.
Omul de afaceri grec rosteşte cu nonşalanţă o idee care cu siguranţă le‑ar da fiori reci pe şira spinării tuturor bancherilor din Europa de Vest. În principiu, oricine ia bani cu împrumut trebuie să‑i plătească înapoi, dar Dakas crede că nu este moral ca poporul grec să plătească nişte datorii făcute de politicieni corupţi care au cedat lobby‑ului internaţional făcut de marile instituţii financiare.
Dakas susţine că ţările dezvoltate au avut tot interesul să finanţeze excesiv această ţară pentru că banii daţi cu împrumut se întorceau în ultimă instanţă înapoi. „Dacă o guvernare grecească a acceptat un împrumut de câteva miliarde de euro de la Germania, iar din aceşti bani o parte au fost cheltuiţi pe avioane militare şi fregate achiziţionate de la marile companii producătoare de arme din Germania, ceva nu este în regulă aici. De ce să vină acum Germania la mine să‑mi ceară bani?“, se întreabă retoric Dakas. Cu studii la Bucureşti şi în SUA, Dakas (56 de ani) este un grec autentic căruia îi plac şi businessul, şi filosofia pentru că „în orice se întâmplă există o filosofie, nu‑i aşa?!“, spune el zâmbind.
Nu îi este deloc teamă să‑şi expună ideile, oricât de radicale ar părea. „Germanii
ne‑au pus să vindem toată Grecia, să tăiem cheltuielile de sănătate şi de educaţie, dar dacă puteţi să vă imaginaţi, niciodată nu au spus să tăiem nici un euro din bugetul de achiziţii militare pentru că aici au interese mari fabricile din Germania“, afirmă el.
TEORII ŞI TEORII. Grecia cheltuieşte pe armament aproximativ 3,6% din PIB, mai mult decât orice altă ţară din Uniunea Europeană, mai ales din cauza tensiunilor cu vecinul său mai mare, Turcia. Dar tot Dakas spune: noi de fapt nu avem nici o problemă cu Turcia. Cu toate acestea, un stat cu o populaţie de aproximativ 11 milioane de locuitori, Grecia a fost cel de‑al cincilea mare importator de arme al lumii între 2005 şi 2009, potrivit Stockholm International Peace Research Institute (SPIRI). Chiar şi în 2009, în toiul crizei financiare mondiale, bugetul de apărare al Greciei a crescut nominal de la 5,81 miliarde de euro la 6,24 miliarde de euro.
Cu aceste cifre în faţă, se ridică o întrebare legitimă: cât de corect este ca populaţia Greciei să sufere pentru a plăti datoriile făcute de statul elen pentru achiziţia de arme? Dakas propune
înfiinţarea unei comisii internaţionale care să auditeze toate împrumuturile contractate de Grecia în ultimii 30 de ani, iar sumele cheltuite pe achiziţia de bunuri inutile – precum echipamentele militare – să fie şterse din valoarea totală a datoriei. „
Poporul grec nu are nici o vină. Ce putem să facem? Să murim toţi ca să plătim datoria?“, exclamă Dakas, foarte intrigat de faptul că Grecia este practic forţată să renunţe la suveranitatea sa fiscală.
Mulţi greci încep să acrediteze teorii care susţin că ţara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internaţionale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucureşti, avea cu el o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche şi publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investiţii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internaţională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 şi 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câştige foarte mulţi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS‑ul este ca un fel de asigurare de viaţă pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenţa faţă de poliţele de asigurare tradiţionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de instituţii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului şi care pot câşiga foarte mulţi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Şi teoriile conspiraţiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca şi cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Ştii sigur că cel care a luat mărul va muri şi te duci la cea mai apropiată casă de pariuri şi pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce raţionamentul şi mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu ţine cont nici de democraţie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri.
Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiinţă civilizaţia occidentală. Capitalismul şi‑a atins limitele şi este nevoie de un nou sistem de organizare economică şi socială.
O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete şi palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. Aproximativ un sfert din economie nu plăteşte deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s‑au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această ţară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate greceşti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie şi alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile şi au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec şi fost funcţionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieşte că una din cauze este şi mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoaştem: grecii, ca şi românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Mulţi tineri nu muncesc şi preferă să stea cu părinţii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici şi religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îşi împarte timpul între Grecia, România şi Belgia, având investiţii importante pe bursele din cele trei ţări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul ţării sale. Grecia, spune el, va fi susţinută de Uniunea Europeană cu orice preţ, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.
Cât despre scenariul ieşirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneţi asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o ţară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea deştepţi“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta‑vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă şi o umilinţă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambiţios proiect al său şi un simbol al unităţii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins şi susţine că Uniunea Europeană va ieşi mai puternică din această încercare.
Din păcate eforturile lor s‑ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ şi aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.
Oameni de afaceri de alte naţionalităţi – şi deci mai puţin implicaţi emoţional – cred că ieşirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor ieşi până la urmă din zona euro şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners. Pe aceeaşi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false şi că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s‑a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s‑au agravat şi au de ales între întoarcerea la drahmă şi restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?
O dramă, mai multe scenarii
De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, ştergerea unei părţi a datoriei sau chiar ieşirea din zona euro. Nici unul nu va fi uşor de digerat de poporul grec.
1 LEHMANESQUE. Declararea default‑ului statului grec (intrarea în incapacitate de plată) ar lovi din plin actori mari din sistemul bancar european – marii creditori fiind bănci franceze şi germane – şi implicit Banca Centrală Europeană (BCE). Însă cel mai mare pericol ar veni din aşa‑numitul „efect de contagiune“ (cum s‑a întâmplat după căderea băncii americane Lehman Brothers) care s‑ar răspândi asupra unor ţări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, chiar Belgia, care la fel au scăpat din mână datoria publică.
2 BAILOUT x 2. Scenariul de salvare al FMI, BCE şi CE, dirijat de la Berlin – încă 120 mld. euro, care se adaugă celor 110 mld. euro acordate anul trecut –, la pachet însă cu constrângeri bugetare draconice pentru Grecia ani buni de acum înainte. Un exemplu: reducerea deficitului în următorii trei ani de la 13% la doar 3%.
3 ROSTOGOLIREA DATORIILOR. Sau prelungirea maturităţii împrumuturilor Greciei, din 3–5 ani să ajungă la 5–10 ani. Un plan care are însă nevoie de susţinerea creditorilor privaţi, reticenţi însă (unii) pentru că riscă să primească randamente mai mici decât cele promise iniţial. Fără o restructurare a datoriilor (considerată de unii investitori un default mascat), poate chiar o ştergere a unei părţi a datoriilor, şansele ca Grecia să reuşească să achite integral
nota de plată de 340 mld. euro sunt aproape nule.
4 IEŞIREA DIN ZONA EURO. Chiar dacă nu există un mecanism prin care vreo ţară să poată ieşi din zona euro, sunt totuşi voci – inclusiv economistul Nouriel Roubini – care nu exclud ieşirea temporară (optimiştii) sau definitivă (radicalii) a Greciei.
Primul an de austeritate
În ultimul an, Grecia a trecut prin cea mai amplă consolidare fiscală realizată până acum de o ţară din zona euro. Principalele măsuri luate pentru a reduce deficitul bugetar cu 5 puncte procentuale:
>Salariile nominale din sectorul public au fost reduse cu 15%
>Pensiile au fost reduse cu 10%
>Numărul angajaţilor din sectorul public a fost redus cu 10%
>Cheltuielile militare şi operaţionale au fost reduse
>TVA a fost mărită cu 4 puncte procentuale
>Accizele au crescut cu 30%
Datoria odioasă
Criza datoriilor suverane din Grecia a readus în actualitate conceptul aşa‑numitei „datorii odioase“, elaborat în anii ’20 de economistul rus Alexander Sacks.
1 NELEGITIMĂ. Potrivit teoriei sale juridice,
o datorie publică contractată fără a consulta cetăţenii şi în detrimentul intereselor lor de către un regim dictatorial, oligarhic sau incompetent de care profită personal anumite persoane fizice sau juridice nu e legitimă, prin urmare nu ar trebui plătită.
2 HAIRCUT PENTRU GRECIA. Teoria a fost deja invocată şi pentru uşurarea poverii financiare pe care Grecia o are de dus cel puţin în următoarea decadă. Şi în cazul Greciei s‑a sugerat organizarea unui audit internaţional – cum s‑a făcut în Ecuador şi Argentina, de pildă – pentru a stabili cât din datoria publică a Greciei este „odioasă“, iar suma respectivă să fie ştearsă.
3 PRECEDENTUL GERMAN. Într‑un interviu recent acordat publicaţiei germane „Der Spiegel“ pe tema situaţiei actuale din Grecia, istoricul economic german Albrecht Ritschl a ţinut să reamintească opiniei publice cel mai mare default al secolului al XX‑lea: cel al Germaniei, după cele două Războaie Mondiale, când SUA şi alte state au fost de acord cu un aşa‑numit „haircut“, prin care au fost reduse la jumătate datoriile de război ale Germaniei. A fost de departe o decizie care a înlesnit miracolul economic german de după.
4 PUŢINĂ ISTORIE. În urma Tratatului de la Versailles, s‑a stabilit că Germania şi aliaţii ei trebuie să plătească reparaţii de război ce echivalau cu 100.000 tone de aur pur, adică 785 mld. dolari, la nivelul lui 2011. Peste opt ani, în 1929, a fost ştearsă jumătate din datorie, iar când Hitler a ajuns la putere, plăţile, evident, au încetat (Germania plătise doar o optime din sumă). Ultimele tranşe din această datorie au fost achitate chiar în octombrie 2010, la 20 de ani de la reunificarea Germaniei.
Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai expusă din zonă?
Potrivit presei internaţionale, circa 70% din datoria Greciei este deţinută de către instituţiile financiare din Franţa şi Germania.
1) FRANŢA. Cea mai mare expunere a Franţei vine pe filiera Credit Agricole (una dintre primele trei bănci franceze ca mărime) care deţine majoritar banca grecească Emporiki. Acest lucru face ca expunerea totală a Franţei să ajungă la 56,7 mld. dolari din care 15 mld. dolari sunt pe datoria suverană a Greciei.
2) GERMANIA. Are o expunere mai mare decât Franţa la datoria suverană a Greciei – deţine obligaţiuni elene în valoare de 22,6 mld. dolari –, dar e mai mică în sistemul bancar grec. Prin urmare, expunerea totală a Germaniei ajunge la 34 mld. dolari.
3) MAREA BRITANIE. Marea Britanie nefiind în zona euro, băncile ei au o expunere relativ mică la obligaţiunile elene – doar 3,4 mld. dolari. Însă călcâiul lui Ahile pentru Regatul Unit este Irlanda, unde expunerea pe sistemul bancar irlandez este de 188 mld. dolari.
Zeii noii lumi
În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într‑un „mall imens“ în care cumpără şi vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.
1 NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârţâie. Giganţii financiari ai lumii priveau îngrijoraţi cum rata profiturilor se tot subţiază. Drept urmare, elitele corporatiste s‑au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru iniţiativa privată, competiţia liberă, comerţul fără frontiere şi intervenţia minimă a statului. Cu tuşe ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câştigat şi mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale:
supremaţia pieţei – libertate totală de mişcare a capitalului, bunurilor şi serviciilor;
stat minimalist, pentru că o „piaţă liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru creştere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educaţie şi îngrijire medicală), dar nu şi a stimulentelor fiscale şi subvenţiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficienţă cât mai mare etc.
Potrivit organizaţiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială şi, evident, marile corporaţii şi bănci ale lumii. Ei bine, şi dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor ţări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internaţională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internaţionale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.
2 „DEBTOCRACY“. O teorie care probează poziţia de forţă pe care o are astăzi neoliberalismul în viaţa de zi cu zi este cea a supremaţiei creditelor, aşa‑numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declanşată, în 2007, în SUA. Lecţia?
Bunăstarea, cel puţin din ultimele două decenii, s‑a bazat pe o creştere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin creşterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde şi numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelaşi nume a doi jurnalişti greci, Katerina Kitidi şi Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii şi din donaţii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus ţara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democraţie şi PASOK, aflat acum la putere), şi trei familii politice, plus o mână de afacerişti grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Soluţia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiinţarea unei comisii internaţionale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de corupţie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească.
Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptăţită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului şi Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a şterge datoria acumulată de regimul Hussein către ţări precum Rusia sau Franţa. În documentar, sunt arătaţi cu degetul guvernanţii greci corupţi care au luat mită pentru a achiziţiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franţa sau Germania.
3 O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără ştiinţa opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într‑o investigaţie apărută în ediţia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanţuri aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzacţii propriu‑zise. Acest lucru i‑a indus în eroare pe investitori şi pe legislatorii europeni în privinţa datoriilor reale ale ţării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzacţii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase şi alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le‑au permis politicienilor din Grecia, Italia şi, posibil, alte câteva ţări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a funcţionat? Băncile i‑au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor şi Loteriei Naţionale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs susţin că tranzacţiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei şi că oricum au fost făcute în conformitate cu legislaţia europeană.
4 ŞI PUŢINĂ CONSPIRAŢIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall‑Street, în speţă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicaţia germană „Der Spiegel“ şi, evident, de presa din Grecia. Coincidenţă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzaţii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiraţiei şi cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche nu a fost decât un pas în discuţia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărţii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă instituţiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investiţii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să‑şi mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câştigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzacţiei. O carte care înfurie şi îngrijorează, deopotrivă. Într‑un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicaţiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărţii, Roche a ţinut totuşi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei greceşti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii şi, mai ales, fostele guverne elene.
5 SAVOIR FAIRE. Şi totuşi, care este „reţeta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicaţia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar.
Unu: GS a ştiut să atragă
cele mai strălucite minţi (specialişti în matematică, fizică etc.).
Al doilea atu imens: dispune de o reţea imensă de politicieni care îi susţin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de tradiţionalele fuziuni şi achiziţii, ci s‑a apucat de trading, transformându‑se într‑un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Şi nu trebuie să îi mituiască.
Îi angajează, atunci când se retrag din funcţiile publice. Evident, sunt oameni influenţi care au la rândul lor o reţea de conexiuni şi ştiu exact cum pot fi influenţate guvernele naţionale. Pe lângă atuul uman, banca dispune şi de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenţa decisiv pieţele.
„Nu vor plăti niciodată!“
Doru Lionăchescu, întors recent dintr‑o vacanţă în Zakynthos, povesteşte că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.
Atmosfera din Grecia
>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observaţiile asupra vieţii zilnice. La hotelul la care am fost cazaţi în Zakynthos aproape toţi angajaţii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci şi angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.
>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate şi ieftină. Nu mai au credit comercial şi cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din oraşe.
>Vineri seara în centrul staţiunii Zakynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că mulţi trăiesc din chestia asta. Preţurile au scăzut, dar nu suficient.
>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemţi că nu îi mai susţin şi sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu ştie că nu e bine venit acolo şi nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamţ în Zakynthos, erau ceva englezi şi nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piaţă turistică a Europei, ai o mare problemă.
Posibilele soluţii pentru criză
>
Schimbarea nu se va putea face decât în generaţii. Acum ei vor fi nevoiţi să reducă drastic nivelul de trai şi veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.
>Cred că în final vor ieşi din zona euro, şi cu cât mai repede cu atât mai bine.
Să rămâi în euro şi să faci o corecţie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze aşa ceva.
>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n‑aş dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de ieşire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.
>Dacă ies din zona euro, obţin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflaţie. Vor sărăci forţat prin inflaţie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au
mari probleme de competitivitate, ca şi noi, românii: munca e scumpă, produc puţin, muncesc puţin. Inflaţia e o metodă mai perfidă şi pe care omul simplu nu o înţelege.
Pierderea autonomiei
>O variantă la fel de dureroasă e să renunţe complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezoluţie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o ţară, iar ţările să fie ca nişte judeţe, dar câtă lume va accepta asta?
>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem dispariţia conceptului de suveranitate fiscală şi se creează un precedent. Dacă nu‑ţi plăteşti ratele la bancă, banca nu‑ţi pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face şi în cazul unei ţări?
>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte marţială, dacă se schimbă regimul politic şi legislaţia. Nu ştii cine câştigă alegerile, iese vreun naţionalist şi îi pune la zid pe cei care au „vândut ţara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar ieşi din zona euro, cât mai repede.
Consecinţe
>Cele mai expuse sunt băncile franceze şi germane, dar dacă te uiţi la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele ţări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor şi al fondurilor de investiţii la politicieni.
>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic şi asta e şi logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi şi îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?
>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va ieşi şi Portugalia şi euro va rămâne ceea ce s‑a dorit de la început,
moneda unui club de gentlemeni.
>Nu dispar ţări, dar pentru mine
un dezastru personal este dacă o generaţie care intră acum pe piaţa muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câştiga 1.000 de euro va câştiga în următorii mulţi ani doar 500 de euro. Un om care putea să‑şi ia casă şi maşină pe credit şi acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India şi China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.
