Aplauzele
Scenă de film cenzurata.
Secolul V. Acela dinaintea erei noastre.
Cetatile Eladei abandonasera aristocratul stil de viata preocupat de fizică si univers.
Dintr-un tinut in altul migrau profesorii de înţelepciune. Sofiştii. Meditatori arhaici dând lecţii contra plată prea tinerilor înclinaţi înspre democraţie. Obiectele predate: filosofia, constituţia, administraţia statului şi arta militară, dar mai ales literatura şi gramatica, retorica, oratoria.
Folosul cetăţenilor obişnuiţi era imens. Îşi dobândeau capacitatea de a convinge şi pe alţii, fără să urle în agora. Şi învăţaseră să mânuiască uneltele rostirii: tăiosul paradox şi antiteza zdrobitoare.
Necruţători cu viaţa socială, piramidal organizată, maestrii dialogului îşi instruiau discipolii să lupte pe teritoriul teoriei. Să apere cu argumente şi decenţă cea mai înaltă virtute a democraţiei: binele public.
Metodele utilizate de către profesorii migranţi - punerea lumii lăuntrice sub semnul întrebării şi-apoi disputa terminată în dilemă - stârneau un interes deosebit. Audienţă mare în cetăţi. Şi primele manifestări de vedetism: Protagoras şi Gorgias.
Şi pentru a-şi urca maestrii preferati in topul elocintei, discipolii au inventat aplauzele: primul proiect de ghilotină pentru IDEEA INSOLITA. Acordul la un dezacord. Adeziunea la nonadeziune. Inlocuirea dialogului cu gesturi unanime.
O, Doamne, ce eroare!
De n-ar fi fost aplauzele, binele public nu ar fi fost echivalat, atunci, cu moartea lui Socrate.
Scris de Profesorul Alexandru Deniforescu, in Gazeta de Transilvania, 19.04.1990
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu