„Ceea ce însă îl diferenţiază calitativ pe om de
animal, ceea ce propriu-zis îl face om, e darul pe care acesta îl are uneori de
a cugeta, a inventa, a activa în mod gratuit […]. Darul de a inventa fără
silă exterioară, fără a fi terorizat de porunca implacabilă a instinctului de
conservare se aseamănă cu puterea sufletească ce-l face pe copil, sau pe adult,
să se joace. […]
Momentul acesta este decisiv. In această clipă se transformă
omul, din animal rapace şi interesat, în fiinţă liberă şi cu adevărat creatoare.”
D. D. Rosca, Minunea
Greacă
Ca profesor, D. D.
Rosca era însuşi exerciţiul viu al gândirii, actul gândirii ca viaţă, pentru a
parafraza o expresie aparţinând lui Aristotel. Profesorul mânuia cu rară
abilitate dialectică o maieutică în care cuvântul apărea ca exponentul cel mai
fidel al gândirii, înregistrând ca pe faţa sensibilă a unui disc, orice vibratie
a mintii gânditoare, fără ca prin această magnifică importanţă a sa, rolul cuvântului
să degenereze în sterile jocuri speculative. Se putea găsi la D. D. Rosca un
rar întâlnit simţ al cuvântului, un respect unic pentru cuvânt, ale cărui
multiple faţete le controla, pe toate, până la ramificaţiile celei din urmă
nuanţe. A exprima gândul cu maximă economie de mijloace verbale, clar şi
precis, a fi grijuliu cu cuvântul până la a deveni parcimonios, constituia pentru
profesorul D. D. Rosca un semn sigur al înzestrării filosofice a discipolilor
săi, şi totodată un imperativ şi un deziderat al întregului învăţământ filosofic
profesat de autorul Existenţei tragice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu