Despre Adevăr şi Dreptate

Nu ştiu dacă se poate face vreodată referire la Adevăr fără a avea în vedere instaurarea unei stări de corectitudine, unei ordini în lucruri. La fel, nu cred că se poate găsi Dreptatea fără a căuta şi afla Adevărul. Iar ambele, Adevărul şi Dreptatea, nu pot să apară în absenţa Raţiunii, a Luminii interioare.

Tocmai pentru că uneori scopul declarat în căutarea Adevărului este de a face Dreptate cuiva, modalităţile de lucru (sau jocurile minţii) sunt atât de numeroase. De multe ori, Adevărul este privit ca o corespondenţă a declaraţiilor noastre cu faptele. Aristotel, iar apoi filosofii medievali formulau astfel: „veritas est adaequatio rei et intellectus” (adevărul este adecvarea dintre lucru şi intelect).

Sunt adevărate perspectivele enunţate dacă acestea corespund stărilor de fapt. Dar dacă Realitatea, ca sumă a stărilor de fapt, este capacitatea care face să co-existe o multitudine de practici, care de la prima până la ultima mărturisesc o formă diferită de existenţă a ceea ce le reuneşte, atunci mai putem face respectiva corespondenţă? Adică, mai avem cum să o facem? Ce ne facem dacă fiecare om are o manieră personală de percepere a stării de fapt? Devine cumva Adevărul dependent de o majoritate statistică, majoritate care defineşte nuanţele normalităţii? Sau devine Adevărul prizonierul unor graniţe politice şi sociale (Adevăr doar dincoace de Pirinei...)?

Dacă considerăm ca adevărată perspectiva care dispune de un anumit grad de coerenţă, atunci ne putem întreba unde este diferenţa dintre două perspective contradictorii, dar la fel de coerente. Principiile logicii, al identităţii (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este identic cu sine), al non-contradicţiei (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru există sau nu există), al terţului exclus (orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate este exclusă), şi respectiv, al raţiunii suficiente (orice lucru are un temei în virtutea căruia există) asigură grade diferite de coerenţă. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un obiect să fie şi să nu fie, ca o propoziţie să fie adevărată şi să nu fie adevărată.

Cu toate acestea, felul în care noi căutăm Adevărul nu poate fi decât deductiv sau inductiv. Dacă asupra deducţiei, trecerea de la aspecte generale la aspecte particulare sau singulare, nu deschide probleme, asupra inducţiei trebuie să stăruim. O inducţie (comună sau matematică) nu este decât un şir de fapte particulare pe baza cărora noi formulăm o lege cu caracter general de desfăşurare a unor fenomene. Marea problemă umană este că noi operăm absolut întotdeauna cu incertitudini (care doar ne apar nouă ca certitudini, ele fiind doar certitudini subiective), cu insuficienţa de informaţie, cu o capacitate redusă de procesare a informaţiilor primite. Paradoxul nostru constă în încercarea de a reprezenta infinitatea Universului nostru printr-un sistem finit de cunoştinţe. Astfel, Raţiunea umană devine o aproximare a câmpurilor informaţionale de lângă noi, aproximare care se realizează prin modele de gândire. Totul ar fi lămurit dacă nu ar începe aici o altă poveste. De exemplu, dacă ne situăm în câmpul fizicii newtoniene, având acest model de gândire putem să găsim Adevărul. Dar ce ne facem, dacă modelul newtonian se schimbă cu unul relativist?

Revenind la inducţie, putem să afirmăm că problema a fost oarecum rezolvată. Orice afirmaţie, pentru a fi dovedită ca fiind adevărată este încercată şi prezentată ca fiind falsă. Dacă încercarea de falsificare dă roade de Realitate, atunci perspectiva este falsă. Adică, dacă opusul ei are stări de lucruri prezente, existente, atunci propoziţia este neadevărată. Dacă încercarea de falsificare este un eşec, ei bine, atunci, propoziţia este încă adevărată. Încă adevărată, pentru că mâine, sau într-un viitor mai îndepărtat, incertitudinea cu care noi operăm, slaba capacitate de procesare a informaţiilor sau apariţia unui nou model de gândire poate să transforme perspectiva adevărată într-una falsă.

Dacă asupra Adevărului am învăţat să cercetăm încă din timpurile copilăriei Umanităţii, asupra Dreptăţii fiecare Societate are standardul ei. Islamul, una dintre cele mai prolifice religii, şi ultima mare religie monoteistă, are cu siguranţă alte standarde de Dreptate decât Ultima Mare Putere Mondială, China, sau decât Uniunea Europeană. Ceea ce poate este comun, este faptul că nimeni nu îşi permite să încerce să facă Dreptate înainte de a afla Adevărul. Iar aici se află poate primul raport dintre cele două valori: Adevărul, odată aflat, întemeiază acţiunile Dreptăţii. Gândiţi-vă numai la suferinţele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, când apartenenţa la etnia evreiască sau armenească, sau cazacă, sau ţigănească, au fost motive pentru a frânge destine şi vieţi. Astfel de stări şubrede de Ne-Dreptate nu mai trebuiesc trăite. Aici, poate că nu este vorba în primul rând de toleranţă, ci de maniera de a afla Adevărul. Iată, deci, o însemnătate deosebită a Adevărului, pe care vechii greci îl căutau doar pentru a-şi slăvi demnitatea.

În viaţa de zi cu zi promovarea interesului personal erodează Adevărul şi Dreptatea. Dreptatea se erodează, dacă nu există temeiuri raţionale care să susţină Adevărul. Accentul pus pe urmărirea obţinerii satisfacţiilor individuale conduce la apariţia unor relaţii care au ca obiect satisfacerea necesităţilor individualiste, necesitatea de a te simţi bine.

Declinul moral, concretizat în Ne-Dreptate şi absenţa Adevărului, se mai datorează şi răspândirii ideii că nici un set particular de valori sau norme nu poate şi nu trebuie să se impună.

Prin natura lor, oamenii sunt făcuţi să creeze reguli morale şi ordine socială pentru ei înşişi. Situaţia în care aceste norme lipsesc, denumită anomie socială, este insuportabilă. Doar oamenii care îşi văd de treburile lor zilnice întreţin Adevărul şi Dreptatea. A-ţi face treaba aşa cum se cuvine devine o rezervă de valori comune ale societăţii. Oamenii îşi sporesc puterea şi capacităţile individuale dacă respectă reguli de cooperare care le limitează libertatea de alegere, le permit să comunice cu ceilalţi şi să-şi coordoneze acţiunile. Adevărul şi Dreptatea ajută oamenii care le respectă să atingă scopuri comune.

Dacă nu intervin accidente istorice, Adevărul şi Dreptatea sunt transmise din generaţie în generaţie. Dacă oamenii ajung să se aştepte ca şi comportamentul celorlalţi să fie sigur şi cinstit, vor ajunge să aibă încredere unul în altul. Încrederea, forţa sintetică a Adevărului şi Dreptăţii, creşte atât eficienţa oricărei comunităţi, cât şi standardul de viaţă.

Adevărul şi Dreptatea, ca bunuri publice, sunt produse în cantităţi insuficiente de mecanismele liberale de piaţă, mecanisme de tipul cerere-ofertă. Se mai poate întâmpla ca oamenii să creeze Adevăr şi Dreptate din motive egoiste, dar o dată create, acestea au efecte benefice asupra societăţii în ansamblu.

Adevărul şi Dreptatea, ca resurse, sunt fundamentul evoluţiei cognitive şi sociale. Dorinţa de recunoaştere a statutului individual, ca bază a tuturor Adevărurilor, este forţa motrice de dezvoltare personală. În urma recunoaşterii apare sentimentul de mândrie sau de îndreptăţire la statutul adecvat.

Într-o comunitate, Adevărul şi Dreptatea nu apar ca un rezultat al unei credinţe rigide, ci ca urmare a nevoii de convieţuire cu ceilalţi. Absenţa Adevărului şi Dreptăţii, care sunt bazate atât pe recunoaşterea demnităţii cetăţenilor, cât şi pe capacitatea acestora de a face opţiuni morale, va conduce la creşterea efectelor anti-sociale.

Dacă oamenii ştiu că vor continua să trăiască împreună într-o comunitate în care Adevărul şi Dreptatea vor fi răsplătite, ei devin preocupaţi de propria lor reputaţie şi în acelaşi timp, de supravegherea şi pedeapsa celor ce încalcă regulile comunităţii. Iteraţia (reîntâlnirea) este cheia relaţiilor interpersonale: dacă ştii că trebuie să interacţionezi cu aceeaşi oameni un timp îndelungat şi dacă ştii că ei vor ţine minte când ai fost corect cu ei şi când i-ai înşelat, va fi în interesul tău să fii corect.

Tradiţia respectului faţă de semeni şi a bunului simţ este importantă în înţelegerea şi aplicarea Adevărului şi Dreptăţii. Adesea oamenii acţionează conform obiceiului, mai degrabă decât pe baza a ceva care să semene cu o alegere raţională. Chiar dacă Adevărul şi Dreptatea sunt create prin negocieri raţionale sau opţiuni deliberate, ele sunt transmise în comunitate printr-un proces de socializare, care este în fond deprinderea cetăţenilor cu anumite tipare de comportament. Pentru că Adevărul şi Dreptatea aşează interesele pe termen lung deasupra celor pe termen scurt, sau pe cele de grup deasupra celor individuale, aceste valori sunt nedorite şi apăsătoare pentru cei care nu respectă propria comunitate. Iar pentru aceştia există Autoritatea, în forma legii scrise, care va fi întotdeauna o completare şi o corectare necesare ordinii extinse a cooperării umane.