O altă Europă, cea a întreprinderilor „recuperate“

de Cécile Raimbeau
www.monde-diplomatique.ro


Fenomenul este cunoscut mai ales în Venezuela şi Argentina, dar şi în Spania, Franţa şi Italia mii de angajaţi recuperează şi reanimă întreprinderile aflate în pragul falimentului. Decât să fie condamnaţi la şomaj, ei preferă să le repună pe picioare în mod colectiv, în cooperative. Dacă guvernele din Uniunea Europeană par neputincioase în a păstra sau în a crea locuri de muncă, atunci de ce nu încurajează aceste iniţiative?



Muncitorii îşi iau soarta în mâini
„Pentru că este o cooperativă, întreprinderea noastră există încă!“ Dl Salvador Bolance, un frezor spaniol aproape de pensie, vorbeşte cu convingere despre un cuvânt demodat – autogestiunea – pentru că, împreună cu colegii săi, a reuşit să „reactiveze“ o întreprindere metalurgică. Era în 1981, la Barcelona. Încetând să plătească salariile, angajatorul a dispărut. Furioşi, vreo treizeci de muncitori au repus maşinile în lucru şi, utilizând stocul de materii prime, au cerut clienţilor să-i plătească direct, forţând marii constructori de automobile să accepte. „Era nevoie de cel puţin un an pe vremea aceea, râde un fost instigator, pentru a pune la punct o nouă bandă de caroserii!“

Dl Bolance şi tovarăşii săi merg chiar mai departe: îl sechestrează pe fiul patronului venit în întreprindere, până la semnarea unui acord. Apoi, cu ajutorul unui avocat, prezintă un plan de preluare la tribunalul comercial, care le cedează maşinile în loc de rambursare a creanţelor. Deşi nu făcuseră studii, muncitorii preiau responsabilităţile cadrelor. Timp de trei ani, toţi muncesc fără să privească ceasul, neacordându-şi decât salarii mici, egalitare iniţial. „Să te substitui patronului, la început, înseamnă mai multă muncă“, remarcă ei. „Dar cel puţin este un loc de muncă!“

Azi cooperativa catalană Mol-Matric ocupă 5.000 metri pătraţi în zona industrială din Barbera del Valles şi are un volum de afaceri de 5 milioane de euro pe an. Ea aduce patruzeci şi cinci de locuri de muncă remunerate după o scală de salarii care atribuie gerantului ales de trei ori mai mult decât muncitorilor. Graţie unei investiţii în maşini de mai mult de un milion de euro, asociaţii speră să facă faţă delocalizărilor către Europa de Est, care ameninţă sectorul automobil spaniol. Se diversifică în domeniul caroseriilor de vagoane de cale ferată şi fabricarea generatoarelor eoliene. „Începând cu momentul recuperării, am alimentat rezervele întreprinderii în vederea investirii, mai degrabă decât să distribuim excedentele“, explică dl Bolance, convins că un cumpărător şi-ar fi umplut buzunarele înainte ca „prăvălia“ să sărăcească din nou.

Această reactivare a unei întreprinderi în faliment făcută de către angajaţi nu este un caz izolat în Spania. Dimpotrivă, ea a fost făcută în cadrul unei mişcări sociale atât de ample, încât a permis la începutul anilor ’80 recuperarea a cel puţin 38.500 locuri de muncă în ţară (în jur de 6.000 doar în Ţara Bascilor şi 7.000 în Catalonia) (1). „Mişcarea a apărut în 1978, în societăţi foarte politizate de cinci sute de angajaţi“, precizează dna Isabel Vidal, profesor de teorie economică la Universitatea din Barcelona. „Încet, încet, a creat reacţii în lanţ în ţară, ajungând în afara legii“.

Această efervescenţă aminteşte creativitatea muncitorilor argentinieni după criza economică din 2001 (2). În faţa lichidatorilor, la licitaţiile publice, muncitorii argentinieni cântau „Trăiască dreptul la proprietate al muncitorilor!“, ca la Buenos Aires douăzeci de ani mai târziu. Se sprijineau pe Constituţia spaniolă din 1978 care recunoştea dreptul la muncă (înscris de asemenea în Constituţia franceză) şi încuraja puterile publice să promoveze participarea muncitorilor în întreprindere, să le faciliteze accesul la proprietatea mijloacelor de producţie (3).

Spania traversa atunci o perioadă de recesiune. Între 1975 şi 1985 ţara pierde mai mult de opt sute de mii de locuri de muncă în industrie. Catalonia, unde sunt implantate numeroase întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri), trece de la lipsa şomajului la o rată a acestuia de 20%. Pe de-o parte sunt antreprenori în dificultate. De cealaltă, salariaţii refuză concedierea. Printre aceştia din urmă unii, „pragmatici“, vor eventual să se asocieze patronului sau unor investitori. „Am contribuit cu sume diferite pentru lansarea noii întreprinderi; faptul ca cei care au contribuit mai mult să cântărească mai mult la decizii ni s-a părut corect“, raportează dl Pedro Jorge Puig. Împreună cu el, vreo treizeci de camionagii au recuperat, în acelaşi an cu Mol-Matric, o întreprindere aflată tot la Barbera del Valles: Unión de Cisternas. Pentru a-şi salva locurile de muncă, vor prefera un model original de acţionariat salarial impulsionat de mişcarea muncitorească a epocii: „Sociedad Anonima Laboral“ („societate anonimă de muncă“; SAL).

Spre deosebire de cooperativă, SAL nu este un SRL, ci o societate pe acţiuni. Alegerea consiliului de administraţie se face prin vot proporţional cu participarea la capital. Pentru restul, principiile sunt apropiate de cele ale cooperativei: dacă pot exista acţionari externi, salariaţii rămân acţionari majoritari şi nimeni nu poate deţine mai mult de o treime din părţi; în plus, asociaţii SAL sunt obligaţi să constituie un fond de rezervă care să asigure perenitatea proiectului.

Strângând cureaua, aceşti camionagii au reorientat puţin câte puţin activitatea iniţială de import de produse chimice către stocarea şi transportul uleiurilor industriale reciclabile. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, SAL de care ţin angajează douăzeci şi trei de salariaţi asociaţi şi generează un volum de afaceri anual de 3 milioane de euro. „Dacă în prezent băncile vin să ne solicite, pe vremea aceea toate sistemele ne erau ostile: clienţii, finanţele, justiţia şi statul“, constată dl Puig. În calitate de preşedinte al Federaţiei Societăţilor Lucrative din Catalonia (Fesalc), acest militant a reclamat anularea datoriilor moştenite de un număr important de SAL-uri în cadrul acordurilor de reactivare, o măsură acordată de către guvern abia la sfârşitul lui 2006.

Ghinion pentru domnii Puig şi Bolance! Ca precursori ai mişcării de recuperare a întreprinderilor, ei nu au beneficiat de principala măsură de susţinere promulgată de Madrid în 1985: „pago unico“ (prestarea unică). Este vorba despre vărsarea anticipată a totalităţii asigurării de şomaj la care are drept şomerul (în medie 8.000 – 10.000 euro). Condiţia: plasarea acestei sume la capitalul unei cooperative sau al unei societăţi lucrative (a se înţelege o afacere pe cont propriu până în 1992, apoi din nou începând cu 2002).

Această „capitalizare a asigurării de şomaj“ a rămas principala resursă de investiţie în economia socială. Adăugată la supleţea statutului societăţilor lucrative, sistemul a stimulat o treime din sectorul economic, deşi s-a înregistrat o încetinire a creşterii numărului de SAL-uri după aderarea la piaţa comună. „Madrid a trebuit să-şi alinieze normele întreprinderilor cu cele ale Europei. Dintr-o dată, în 1989, un capital superior la 60.000 euro a devenit necesar pentru a crea o societate pe acţiuni, deci o SAL. O sumă dificil de adunat“, detaliază dl Manuel Rubio, gerant al Fesalc.
O întreprindere originală de acţionariat salarial stimulat de mişcarea muncitorească

A trebuit să se aştepte legea din 1997 care autoriza crearea de societăţi lucrative cu responsabilitate limitată cu capital de 3.005 euro (SLL) pentru a relua accelerarea numărului de întreprinderi participative. De atunci, aceste SLL-uri nu încetează să se multiplice, mai mult sau mai puţin încurajate de regiunile autonome. Cu 25.667 cooperative, 2.484 SAL-uri şi 17.666 SLL-uri, Spania a preluat conducerea Uniunii Europene la numărul de întreprinderi sociale. SLL-urile sunt mai ales microîntreprinderi de serviciu compuse în medie din trei asociaţi şi al căror capital este deţinut în proporţie de 40% de femei. „Este o schimbare formidabilă“, notează dna Vidal. „Înainte cel care capitaliza şi muncea era bărbatul!“

După trei ani, rata de supravieţuire a acestor întreprinderi este de 67%. Mai nou, este vorba rareori despre recuperări: economia s-a redresat, falimentele sunt mai puţin numeroase. În schimb această mişcare de autoangajare colectivă se consolidează împreună cu Coceta şi Confesal, cele două confederaţii naţionale de cooperative şi de societăţi lucrative. „Desigur, întreprinderile noastre sociale sunt atomizate pe pieţe cu funcţionare dură“, subliniază dna Vidal. „Ele ar avea nevoie de formări mai bine adaptate şi de consorţii pe ramuri de activitate. Însă sunt viabile pentru că salvarea locurilor de muncă li se pare mai importantă decât obţinerea de beneficii! Este vorba în plus despre o cultură de antreprenori mai degrabă decât de beneficiari!“

La vremea ei, Franţa a avut şi ea propriul dispozitiv destinat să suscite vocaţii de antreprenori printre şomeri, inclusiv pentru cei care preluau întreprinderile sub formă de cooperative: Ajutorul omerilor Creatori de Întreprinderi (ACCRE). „Acest dispozitiv a orientat un mare număr de reactivări în cursul anilor ’80-’90“, aminteşte dl Patrick Lenancker, preşedintele Confederaţiei Generale a Societăţilor Cooperative de Producţie (Scop Enterprises). Dar această idee, instituită sub preşedinţia lui Valéry Giscard d’Estaing în 1979, nu a încetat să fie criticată, în ciuda numeroaselor proiecte pe care le-a susţinut pe vremea lui Mitterrand.

În 1995, guvernul dlui Alain Juppé a adoptat un text care limitează beneficiile şomerilor de lungă durată şi ale beneficiarilor venitului minim de inserţie (RMI), făcând aproape imposibilă preluarea întreprinderilor slăbite sub formă de proiect colectiv al salariaţilor. Ministrul său al Comerţului, dl Jean-Pierre Raffarin, suprimă prima ACCRE în 1996, transformând-o în exonerare provizorie de taxe sociale. Doi ani mai târziu, constatând că numărul întreprinderilor create a scăzut, guvernul domnului Lionel Jospin inventează EDEN. Mai întâi sub formă de împrumut pe cinci ani cu dobândă zero, acest nou ACCRE redevine o primă în 2001, până când dl Raffarin, de data aceasta prim-ministru, îl transformă în avans rambursabil...

ACCRE (sau EDEN) nu a avut constanţa şi cu atât mai puţin forţa echivalentului său spaniol vărsat la fonduri pierdute şi conceput ca un drept. „Este totuşi mai rentabil pentru stat să cheltuiască 5.000 euro pentru a crea o Scop decât să doneze această sumă sau mai mult la Assedics“, calculează dl Lenancker. „Dacă guvernele spaniole succesive nu au suprimat «pago único», este pentru că aduce profit“, asigură de partea sa dl Bruno Roelants, secretar general al Confederaţiei Europene a Cooperativelor de Producţie (CECOP), un organism care federează mişcările cooperative europene. „În Europa, susţine el, acolo unde puterile publice au încurajat preluarea întreprinderilor de către muncitori, este pentru că au considerat că aceasta aduce creştere economică şi pace socială. Dar democraţia, participarea în întreprindere interesează puţin statele şi încă şi mai puţin Uniunea Europeană!“

Astfel, în Italia, departe de a încuraja reactivarea întreprinderilor în cooperative, uniunea a mers până la oprirea lor. În această ţară, o mişcare cooperativă viguroasă s-a întărit într-un context similar celui al Spaniei, încă din anii ’70, perioadă la sfârşitul căreia cel puţin douăzeci şi cinci de întreprinderi în dificultate fuseseră recuperate de salariaţi în fiecare an. Pentru a face faţă crizei care atingea în particular sectoarele metalurgiei şi al textilelor, ministrul Industriei, dl Giovanni Marcora, a susţinut o lege, promulgată în 1985 sub impulsul a trei mari federaţii de cooperative şi de sindicate: „Legea Marcora“. Ea presupunea finanţarea concediaţilor recuperându-le întreprinderea sau elaborând un nou proiect cooperativ pentru a scăpa de şomaj. Aceştia recurgeau la Compagnia Finanziaria Industriale (CFI), o societate de capital de risc subvenţionată care reinjecta în cooperativă o sumă de trei ori superioară capitalului angajat de asociaţi – cei din urmă putând să recurgă la propriile economii sau să solicite de la trei la cinci ani de prestări de şomaj anticipate pentru capitalizare.

Graţie acestui sistem, o sută cincizeci şi nouă de întreprinderi recuperate de salariaţi au fost susţinute şi consiliate în zece ani şi mai mult de cinci mii de locuri de muncă au putut fi salvate, principal în bazinele industriale din Marches şi Emilia-Romagna.“În jur de o treime dintre cooperativele finanţate în acest mod s-au închis după câţiva ani, o treime sunt încă asociate la CFI, iar întreprinderile care compun ultima treime au răscumpărat participarea la capital“, detaliază administratorul CFI, dl Alberto Zevi. „Încet, banii încasaţi de CFI au fost reinvestiţi în capitalul altor cooperative“. Echipa dlui Zevi estima că a cheltuit în medie de trei ori mai puţin decât statul pentru a crea sau salva fiecare loc de muncă (4).

În 1997, Legea Marcora va fi totuşi suspendată timp de cinci ani, întrucât Comisia Europeană emite „îndoieli serioase în ceea ce priveşte compatibilitatea acestor ajutoare cu piaţa comună, ele nepărând să respecte nici liniile directoare asupra ajutoarelor pentru locul de muncă, nici încadrarea ajutoarelor în restructurarea întreprinderilor în dificultate“. Exprimarea unor asemenea „îndoieli“ despre ajutoarele pentru economia socială face parte din ofensivele clasice ale apărătorilor economiei capitaliste, ea însăşi totuşi larg subvenţionată. În Franţa, începând cu 1985, Consiliul Naţional al Patronatului Francez (CNPF) – predecesorul Mişcării Întreprinderilor din Franţa (Medef) – punea în cauză forma Scop: „Extinderea posibilă a unei asemenea mişcări suscită o reacţie de mare vigilenţă din partea întreprinderilor sectorului concurenţial, căci ea prezintă un risc dublu: le ameninţă activitatea şi competitivitatea, ar putea să slăbească performanţa economică a ţării (5)“. Nimic mai puţin...

În acelaşi sens, în 2002, Medef relansează dezbaterea despre întreprinderile economiei sociale. Conform organizaţiei patronilor, acestea concurau întreprinderile sectorului comercial, continuând să se bucure de privilegii în subvenţii sau exonerări. Acest argument al „concurenţei neloiale“ avansat de Uniune i-a făcut pe deputaţii italieni să revizuiască copia dlui Marcora în 2001. „Acum CFI acordă şi împrumuturi, deşi activitatea sa principală rămâne aportul la capital“, rezumă dl Zevi. Şi acest aport nu poate fi decât echivalentul sumei investite de muncitori, capitalul fiind multiplicat cu unu în loc de trei“. În ceea ce priveşte banii noi, aceştia provin în mod esenţial dintr-un sistem de participare a cooperativelor asociate similar celui al mişcării cooperative franceze numit SOCODEN.
„Nu doar banii fac relaţii, ci şi legăturile umane“

Astfel, din 2003, doar vreo treizeci de cooperative au fost finanţate de CFI, printre care o duzină de întreprinderi recuperate. Este adevărat, contextul economic italian este mai liniştit decât în anii ‘80. Însă administratorul avansează o altă explicaţie pentru scăderea numărului de reactivări: „Crizele ce au afectat întreprinderi în anumite sectoare au devenit atât de grave încât relansările sunt mai dificile.“

Mondializarea şi reanimarea nu fac un bun menaj: în cazul delocalizării, şi carnetul de comenzi se delocalizează. Întreprinderea suportă atunci contra-loviturile de strategie definite altundeva, pe care nu le stăpâneşte, iar unii dintre subcontractorii săi sunt la rândul lor ameninţaţi să dispară într-un efect domino. Printre întreprinderile atinse, doar cele axate pe domenii specifice, capabile să se adapteze la pieţe de „nişă“ vor putea relansa activitatea.

Concediaţii de la multinaţionale candidaţi la preluarea uzinei sunt, în plus, confruntaţi uneori cu probleme de brevete, precum s-a întâmplat cu „Lustucru“, la Arles, sau cu „P’tit Lu“, la Calais. Primii încasând refuzul grupului Panzami de a ceda maşinile. Următorii neputând să utilizeze reţetele grupului Danone…

Altă eventualitate mai banală, închiderea unei unităţi de producţie aparţinând unui grup industrial poate să se insereze într-o strategie globală, deşi situl în cauză oferă încă potenţialităţi. Un astfel de scenariu a afectat salariaţii unei topitorii de aluminium, la Civrieux d’Azergues (Rhône-Alpes). Uzina lor, creată în 1993 de grupul Dynacast International, fusese răscumpărată de fondul de investiţii Cinven, care vânduse situl în 2004 fabricantului de robinete LCN, filială a grupului italian Campisusa. Acesta din urmă a decis să lichideze uzina din Civrieux după ce i-a golit trezoreria.

În ianuarie 2005, jumătate din cei şaptezeci şi şase de salariaţi suspendaţi au reuşit să urmeze ac-tivitatea Scop sub numele de Precial Casting, după ce au obţinut angajamentul clienţilor şi împrumuturi cooperative care au motivat sprijinul băncilor comerciale, dificil de obţinut altfel. Mizând pe dezvoltarea biroului de studii, salariaţii se bat pentru a salva proiectul fragilizat de pierderea unui client. După dl Bruno Sanchez, responsabil cu controlul producţiei, „ar trebui să arătăm acţionarilor care conduc de la distanţă că nu doar portofelul aduce rezultate; există şi relaţia umană.“

În general, falimentul unei IMM nu este în mod obligatoriu datorat unei pierderi de piaţă. Incapacitatea conducătorului poate fi cauza sau tendinţa sa de a confunda casieriile întreprinderii cu portofelul său personal. Economistul anglo-saxon Anthony Jensen consideră că în Regatul Unit aproape 50% dintre falimente ar putea fi evitate: „Graţie reactivărilor de întreprinderi, recunoaştem din ce în ce mai mult capacităţile angajaţilor de a înţelege business şi să vadă potenţial în situaţii în care capitalul de risc nu-l vede (6)“.

Dl Jensen preconizează schimbări în practicile legate de falimente pentru a lăsa o şansă salariaţilor. Îi pare ilogic ca ei să nu fie creanţieri prioritari în raport cu băncile şi să fie excluşi din reuniunile creditorilor şi negociatorilor. Alăturându-se unei revendicări istorice a mişcării cooperative, economistul face apel la acordarea unui drept de preempţiune salariaţilor-reactivatori. Dl Jensen preconizează schimbări în practicile legate de faliment. În Franţa, teoretic, tribunalele comerciale atribuie preluarea în funcţie de pertinenţa economică a proiectului şi a numărului de locuri de muncă salvate. În realitate, argumentul social trece adesea prin trapă, iar tribunalele consideră că o cooperativă nou-creată este mai puţin viabilă decât un achizitor capitalist cu „vechime“.

Dacă justiţia comercială este puţin complezentă cu cei licenţiaţi, aceasta se petrece pentru că tribunalele sale sunt compuse din şefii de întreprinderi, adesea cooptaţi şi că mandatarii săi desemnaţi pentru administrarea întreprinderilor aflate în dificultate au făcut adesea obiectul informaţiilor judiciare pentru abuz de încredere sau trafic de influenţă (7). În plus, în funcţie de regiune, judecătorii şi decidenţii se îndoiesc mai mult de capacitatea salariaţilor de a deveni patron. Atât de bine încât muncitorul candidat la prealuare prin cooperare în nord se poate să aibă mai puţin noroc decât cel trăind în Rhône-Alpes.

În 2005, şaptesprezece preluări de întreprinderi de către salariaţi au fost susţinute de uniunea lyoneză Scop Enterprises, al cărei director, dl Bruno Lebuhotel, se bucură de punerea în aplicare, la sfârşitul lui 2007, a Transmena, un fond de capital de risc de 5,5 milioane de euro subvenţionaţi de Consiliul Regional la nivelul de un milion. „Patru sute treizeci de proiecte pe an pot fi potenţialmente susţinute: treizeci de întreprinderi în dificultate şi patru sute, sănătoase, în curs de transmitere angajaţilor, după ieşirea la pensie a patronului“, precizează el. Căci ora „transmiterii“ a sunat pentru un mare număr de întreprinderi create de persoane născute după Al Doilea Război Mondial. Totuşi, aceşti potenţiali cesionari – fără moştenitori interesaţi de afacerea lor – resimt adesea reticenţa faţă de modelul cooperativ: „Scop evocă colhozul sovietic“, regretă dl Lebuhotel. Această constatare a determinat o repoziţionare a proiectului Transmea, care va susţine nu numai transformări în cooperative, dar şi în „societăţi lucrative“ după model francez, al căror statut rămâne de definit. „Cooperativă sau acţionariat salarial, ce contează“, emite acest cooperator. „Oare nu e important să influenţăm tendinţele capitalismului actual şi să propunem soluţii de schimb realizabile?“.

Dl Lebuhotel recunoaşte că nu toţi cooperatorii aderă la „pragmatismul“ său. Acţionariatul salarial nu are de fapt protecţie, iar, cu ocazia aceasta, perverteşte filosofia cooperativelor care face din capital un mijloc financiar în serviciul proiectului colectiv şi nu invers. În Spania, dacă Coceta şi Confesal se afişează parteneri, membrii uneia sau alteia dintre confederaţii critică cu plăcere modelul concurat din privat: cooperatorii reproşează membrilor SAL o gestiune a întreprinderii mai capitalistă şi mai puţin democratică, pe când aceştia ironizează Mondragon Corporation Cooperativa, celebrul grup basc constituit din 250 întreprinderi. Pentru a „juca în terenul celor mari“, el a creat în afara Spaniei, mai ales în China, firme-releu de tip capitalist, aşa cum ar face o multinaţională şi uneori în joint venture.

Totuşi, pădurea nu trebuie ascunsă de copaci. Dl Bolance, frezorul catalan, pretinde că dacă el şi colegii săi au reuşit să redreseze Mol-Matric, aceasta se datoarează faptului că au plasat persoana deasupra tuturor priorităţilor. Pentru că şi-au zis: „Este posibil“...