solomonarul

Figura solomonarului e una din cele mai deosebite si mai originale figuri ale mitologiei populare romanesti. Substratul mitologic al acestei figuri coboara la randul sau pana la elemente ce tin de practicile ascetice ale vechilor daci.
E interesant de urmarit contextul cultural-ideologic in care un numar destul de mare de autorii de factura crestina au gasit de cuviinta sa atraga atentia asupra unor astfel de practici de natura pre-crestina. In presa vremii apar o serie de studii care celebreaza aspecte ale religiozitatii dace interpretate ca prefiguratoare ale monahismului autohton si nu numai. Glorificandu-se in general figura de reformator religios a lui Deceneu (consfatuitorul lui Burebista), se pune accentul pe prefigurarea inca din acele timpuri a trairii religioase ascetice crestine. Se ajunge chiar pana la a se considera ca monahii geto-daci au fost ,,primii sihastri din lume (...), cei dintai despre care avem stiri ca au practicat o asceza atat de apropiata de cea crestina.”
Vom incerca trasarea catorva caracteristici in ceea ce priveste practicile spirituale ale dacilor, dupa cum sunt acestea mentionate de scriitorii antici. Cele mai ample marturii in acest sens ni le ofera Strabon si Iordanes. Relevante se dovedesc pentru studiul de fata doar numele date diferitelor categorii ale clericului dac, traducerea acestora, proces adesea extrem de delicat, si eventualele caracteristici ce s-au putut stabili si atribui fiecarei clase. Putem vorbi astfel de kapnobatai (kapnobatai), "cei care umbla prin fum", "cei care umbla prin nori".
Caracteristicile acestora ar fi: practicarea unor ritualuri samanice, legate de extazul provocat de fumul de canepa, sau a unor "functii de prezicere a viitorului dupa forma si felul de raspandire a fumului" act de divinatie cunoscut sub numele de kapnomanteia.
O alta clasa ar fi cea a asa numitilor qeosebeis (theosebeis), "cei care se tem de Zeu". Primele doua clase sunt amintite de Strabon, cu privire la misienii de la sudul Dunarii. Vin apoi la traci ktistai (ktistai). Numele acestora a starnit mai multe controverse, interpretandu-se fie ca "fondatori" de catre Vasile Parvan (de la grec. ktistes - fondator), fie ca derivate de la radicalul i-e.
*sqei-d, ,,a desparti”, de unde si numele altei clase, skistai, despartiti, izolati, celibatari.
Pentru dacii de la nordul Dunarii se cunoaste clasa polistai (polistai), amintita de Josepiu Flavius in Antiquitates Judicae, in comparatie cu secta eseneenilor de la Marea Moarta: "nu traiesc (efesenii) intr-un fel deosebit de al celorlalti oameni, ci traiul lor seamana cu asa-numitilor polistai de la daci. Insa chiar si termenii comparatiei sunt disputati, o serie de ipoteze sustinand ca nici n-ar fi vorba de polistai de la daci. Polistaii apar celibatari si vegetarieni.
In ceea ce priveste clasificarea si raportul dintre aceste clase de specialisti ai sacrului s-au emis un mare numar de teorii, ajungandu-se pana la delimitarea unor secte in religia zalmoxiana, dar astfel de rezultate nu se sprijina decat pe un efort sustinut de ordonare, in lipsa dovezilor concrete.

Scurta prezentare a imaginii solomonarului

Solomonarul se prezinta ca o figura mitologica legata de practicarea magiei meteorologice. El are putere asupra ploilor si al grindinilor. Aparent o figura comuna de om cel mai adesea sarman, ce umbla prin sate la mila oamenilor, solomonarul este totdeauna gata sa testeze bunatatea, intelepciunea si dreptatea oamenilor cu care vine in contact. Pedepsele pe care le poate aduce celor ce se dovedesc nedemni sunt aspre si se abat asupra intregului sat, considerat vinovat in intregul sau. "Solomonarul este o aparitie concreta, o forta care se poate manifesta oricand si oriunde, poate rasari ori disparea pe neasteptate, sanctionand comportamente umane ce se revendica, in ultima instanta, nu din orizontul ritual, ci din cel moral.
O singura analogie ne mai sta la indemana si ea tine de aceeasi valorificare morala aspra facuta de Zalmoxis solului trimis ceremonial la fiecare cinci ani, si care poate fi respins de zeu daca nu satisface un criteriu moral necesar in ultima esenta chiar practicarii cultului zeului de unde si originalitatea acestui cult, al unui zeu care poate considera ca nesatisfacatoare conduita morala a unui neofit ce considera o onoare a se sacrifica voluntar pe altarul zeului. De aceea solomonarul nu beneficiaza de un cult anumit; sfintii respectivi au zilele lor de ,,sarbatoare”, zile sacre care ,,se tin” pentru a nu starni mania respectivei stihii; dupa aceea ei ies definitiv din sfera de interes a satului. Solomonarul nu are un loc anume, rigid si bine fixat in calendarul satesc; prezenta lui este intamplatoare, si prin aceasta, cu atat mai redutabila. El se amesteca printre oameni, se strecoara in lumea lor, iesind din cadrul unui ritual anume, evadand din zonele limitate ale sacrului si ,,furisandu-se” chiar in inima lumii profane. De aceea, dupa cum e si firesc, el e o amenintare permanenta. Stapan peste vamile vazduhului, cunoscator al tainelor cerului, locuind in pesteri, paduri sau colibe, solomonarul utilizeaza un intreg arsenal de unelte magice in ritualul sau: o toporisca de fier descantata cu care sparge crucile ghetii, un frau din scoarta de mesteacan cu care ii stapaneste pe balaurii care-l poarta in zbor, carti de intelepciune, o toaca mica purtata la gat ca simbol al declansarii furtunii (cand bate in toaca spiritele elementare ale furtunii, Vartoasele si Ropotinele, incep sa foiasca in vazduh).
E amintita si existenta unui posibil contra-solomonar, Pietrar sau Om Mester, un solomonar retras care putea indeparta grindina (cu o existenta concreta in satul romanesc prin secolele XIX-XX, cand lua bir satenilor pentru activitatea prestata). Solomonarul e vazut cand ca ,,sfant”, cand ca ,,om blestemat de Dumnezeu, care si-a vandut sufletul Necuratului”. El spune despre sine: ,,Eu stiu gandul la toti oamenii; ii stiu cum ii cheama: invat cat e lumea din carti mari, din care nimeni nu stie citi afara de mine. Nimanui nu-i iertat sa-mi greseasca, ca am putere sa-i zdrobesc bucatele cu ghiata; pe oricine il pot face din om neom”.
Elementele necesare devenirii solomonarului, stiintei solomonariei, sunt acumulate de acesta intr-o scoala speciala, numita solomanta, aflata sub pamant. O alta similitudine cu religia zalmoxiana e si aceasta descindere in subteran (descensus ad inferos), descindere cu un profund caracter initiatic, urmata apoi de o revenire apoteotica, in deplinatatea puterilor magice si sacre.
Rostul scolii sacre nu e dobandirea unei invataturi totalizatoare, ci cucerirea puterilor asupra naturii, puteri concentrate intr-o formula magica. Caracterul special al acestei scoli reiese din toate trasaturile ei componente: localizarea in crugul pamantului, unde invatatori sunt arhedemonul Uniila sau insusi Diavolul, alegerea candidatilor dupa criterii foarte bine stabilite (sunt alesi fie cei ce se nasc cu caita sau camase de piele, fie cel mai mic dintre 7 frati calugari, care merge la scoala solomonareasca, unde invata a citi si scrie solomonareste si intr-un numar fix - 7 sau 9 - dintre care dupa 7 ani de invatatura, isi opreste cate un ucenic si acela devine apoi solomonar. Desi stiu si pot face multe lucruri vrajitoresti, principala lor functie, retinuta in textele folclorice, este cea meteorologica”.)
Solomonarul e un om obisnuit care prin contactul cu o anumita stiinta oculta dobandeste puteri magice si efectueaza saltul dintre conditia umana si cea divina (semi-divina).