vineri, 17 iunie 2011
A doua decapitare a elitelor
Intr-o emisiune Radio Romania Actualitati (http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/view/22939), un analist militar spunea vorbind despre Parteneriatul strategic dintre SUA si Romania:
"Radu Tudor: Vă spun foarte sincer, am fost martor la unul din primele momente ale acestei predări, să spunem, de comandă în Kabul. Erau foarte mulţi militari din staff-ul internaţional al NATO, era chiar şi înaltul reprezentant civil, secretarul general NATO în Afganistan, diplomatul turc /.../. Majoritatea oamenilor erau impresionaţi, dar şi surprinşi, în egală măsură, de gestul făcut de americani. Se tot întrebau cum de marea naţiune americană, marea putere militară americană, care are şi un orgoliu pe măsură, nu, trebuie să înţelegem lucrul acesta, a binevoit să dea comanda militarilor americani pe mână românească. Şi, a stârnit o oarecare invidie, cum să spun, o chestiune despre care se vorbea foarte mult, chiar acolo, în zona Kabulului. E... ăla a fost unul din puţinele momente, după decembrie '89, în care m-am simţit extrem de mândru şi de satisfăcut, de bucuros că sunt român. Aveam impresia că toată lumea se uită la mine, acolo, în Kabul şi la toţi cei din delegaţia românească. E o chestiune pe care n-o poţi uita toată viaţa şi care, din punct de vedere strategic, semnifică enorm de mult. Gândiţi-vă că Statele Unite au o armată pe care o finanţează cu aproape două miliarde de euro pe zi, o armată care este finanţată cu peste 750 de miliarde de dolari şi care, din punctul acesta de vedere, cum să spun, banii alocaţi bugetului românesc al Apărării nu i-ar ajunge decât de la ora 8 până pe la ora 12. Gândiţi-vă la dimensiunea aceasta a unei armate finanţată şi dotată, aşa cum este Armata Română, în raport cu Armata Americană, pentru că războiul şi conflictul şi pregătiera militară înseamnă, în primul rând, bugetare, în primul rând, pregătire, comparat cu ceea ce au Statele Unite şi veţi înţelege dimensiunea reală a acestui gest incredibil de important în parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite. Mai există şi o componentă în zona serviciilor de informaţii; avem peste 20 de înalţi ofiţei ai serviciilor secrete româneşti care au fost medaliaţi de CIA, cea mai mare parte dintre ei la cartierul general al CIA din Langley, Virginia, pentru nişte operaţiuni despre care nu vom pueta să discutăm decât peste 30 de ani."
In semn de respect pentru Armata Romana, una dintre institutiile fara de care niciodata Tara nu va putea supravietui, redau articolul scris de Razvan Mitroi, la data de 17 Iunie 2011.
Ma cutremur cand imi dau seama ca factorii decizionali nu realizeaza sacrificiile pe care le fac acesti oameni acum, in prezent, cautand un loc de munca pe masura inaltei lor pregatirii.
Fiind parinti, soti si, la randul lor, avand parinti, sunt nevoiti sa plece la aceasta varsta in tari straine pentru a castiga sume modice, dar absolut necesare nevoilor celor dragi de acasa!
La varsta si starea de sanatate ale acestor Domni, nu sacrificiul prezent doare cel mai mult. Ci atitudinea cu care sunt tratati!
http://www.financiarul.com/articol_62296/a-doua-decapitare-a-elitelor.html
Statistica ministrului Gabriel Oprea potrivit careia doar 10% din fostii militari au pensii mai mici dupa revizuire pare de-a dreptul triumfala. Ministrul Apararii a iesit cu emfaza la rampa sa inchida gura clevetitorilor care-i plangeau pe rezervisti. A fost un exercitiu de imagine pentru domnia sa, dar marile erori si nedreptati care au caracterizat procesul de recalculare a pensiilor militare nu le-a putut demonta dl Oprea.
Una dintre acestea suna asa: au crescut toate pensiile subofiterilor, in schimb pensiile tuturor ofiterilor care au lucrat in conditii deosebite au scazut.
Cine sunt acesti ofiteri? Pilotii de supersonice, parasutistii, cercetasii prin parasutare, alpinistii de la vanatori de munte, marinarii de pe nave de lupta si submarine, scafandrii luptatori, pirotehnistii si cei care au participat in misiuni speciale operativ-informative si, atentie, cei care au fost in misiuni de lupta in strainatate. Sunt, asadar, acei ofiteri care formau crema Armatei Romane, cei care lucrau in conditii deosebite, la altitudine, la adancime, cu explozibili periculosi si cei care chiar au tras un glont in conditii de lupta reala. Diminuarea pensiilor li se trage de la faptul ca rasplata lor initiala de 100% spor de vechime a fost redusa la 50%, aducandu-i pe profesionistii Armatei la nivelul celor care n-au trait periculos ca militari.
Daca stai sa te gandesti, este o recalculare facuta in logica actualului ministru pentru care faptele de arme s-au petrecut in magaziile de intendenta.
Adicatelea, fara intendenta, mai zburau supersonicele sau mai puteau sa lupte militarii romani in misiunile de mentinere a pacii? Nu! Si atunci, sa aiba aceleasi pensii cu totii! Trecand peste amaraciunea acestei constatari, revedem de fapt tragismul istoriei noastre postbelice. Episoade pe care le credeam definitiv incheiate se repeta si acum. Venirea sovieticilor a insemnat atunci decapitarea Armatei Romane, desfiintarea efectiva a armelor de vanatori de munte si parasutisti, epurarea Justitiei romane de toti „vechii” magistrati, lichidarea intelectualitatii in inchisorile terorii, prigonirea in munti a tinerilor anticomunisti.
Asistam acum la o umilire si desconsiderare tot a elitelor romane, fie ca sunt profesori, medici, militari. Si daca pana acum reactia a fost anemica, pare ingrijorator avertismentul rezervistilor din categoria „specialilor” Armatei. Ei se caracterizeaza ca „oameni de actiune”, cu „demnitate aparte”, si sustin ca modalitatile de aparare a drepturilor lor „pot deveni imprevizibile”.
miercuri, 15 iunie 2011
Cuvant despre Transilvania
Ion Lăncrănjan, 1982
(fragment)
Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.
* * *
Transilvania a fost şi continuă să fie unul din locurile cele mai frumoase şi mai bogate din lume – bogat nu numai în aur şi grâne, dar şi în energii constructive, darnic nu numai din punct de vedere material, dar şi spiritual, eticismul transilvan fiind pe drept şi cu temei renumit; ca şi aplecarea spre construcţie; ca şi temeritatea şi curajul; ca şi lirismul şi adâncimea de simţământ a omului din Transilvania, care s-a gândit dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri, la fraţii lui din celelalte Ţări Româneşti. Toate sunt altfel aicea, pe la noi, pe Crişuri şi pe Olt, pe Tisa şi pe Iza, pe Târnave şi pe Someş, pe Mureş şi pe Arieş. Stropul de sânge s-a prefăcut demult în corolă de lumină, iar lacrima plânsă cine ştie când, la începutul celuilalt mileniu, sau mai demult, s-a prefăcut într-un drob mare şi sur, de sare, pe care îl ling oile cu plăcere neştiută, şi cu melancolie, în jurul căruia stăruie de multe ori, iarna, ciutele şi cerbii, ca în poveste. Eu însumi, dacă mi se îngăduie, sunt altfel când vin aicea, când simt sub picioare pământul acesta fascinant şi fascinator, care m-a iradiat cu cea mai puternică şi mai pura emanaţie, iubirea pe care i-am purtat-o şi i-o port fiind una şi aceeaşi cu gândul meu, cu tot ce sunt şi voi fi. Transilvania nu mi-a fost, aşadar, numai leagăn, mi-a fost şi îmi este şi scut; şi motivaţie pentru tot ce am săvârşit bun şi constructiv; şi îndemn mi-a fost; şi suiş pe crestele înalte ale muncii. Ea m-a ajutat să mă cunosc, să străbat cu bine şi consecvenţă treptele fireşti ale devenirilor. Ea m-a învăţat să înţeleg Ţara şi să-mi iubesc fără ură poporul. Îmi dau seama, la sfârşitul acestor rânduri simple şi sincere, de modest şi simplu cronicar al acestor vremuri, că nu am reuşit să cuprind în aceste pagini decât puţin din ceea ce ar fi de spus despre Transilvania, atât de mult şi de multe mi-a dat ea, atât de organic a fost şi este ea legată de Ţara prin care s-a definit, pe care a ajutat-o să se definească şi să-şi înfrunte viitorul cu demnitate şi cu încredere.
(fragment)
Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.
* * *
Transilvania a fost şi continuă să fie unul din locurile cele mai frumoase şi mai bogate din lume – bogat nu numai în aur şi grâne, dar şi în energii constructive, darnic nu numai din punct de vedere material, dar şi spiritual, eticismul transilvan fiind pe drept şi cu temei renumit; ca şi aplecarea spre construcţie; ca şi temeritatea şi curajul; ca şi lirismul şi adâncimea de simţământ a omului din Transilvania, care s-a gândit dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri, la fraţii lui din celelalte Ţări Româneşti. Toate sunt altfel aicea, pe la noi, pe Crişuri şi pe Olt, pe Tisa şi pe Iza, pe Târnave şi pe Someş, pe Mureş şi pe Arieş. Stropul de sânge s-a prefăcut demult în corolă de lumină, iar lacrima plânsă cine ştie când, la începutul celuilalt mileniu, sau mai demult, s-a prefăcut într-un drob mare şi sur, de sare, pe care îl ling oile cu plăcere neştiută, şi cu melancolie, în jurul căruia stăruie de multe ori, iarna, ciutele şi cerbii, ca în poveste. Eu însumi, dacă mi se îngăduie, sunt altfel când vin aicea, când simt sub picioare pământul acesta fascinant şi fascinator, care m-a iradiat cu cea mai puternică şi mai pura emanaţie, iubirea pe care i-am purtat-o şi i-o port fiind una şi aceeaşi cu gândul meu, cu tot ce sunt şi voi fi. Transilvania nu mi-a fost, aşadar, numai leagăn, mi-a fost şi îmi este şi scut; şi motivaţie pentru tot ce am săvârşit bun şi constructiv; şi îndemn mi-a fost; şi suiş pe crestele înalte ale muncii. Ea m-a ajutat să mă cunosc, să străbat cu bine şi consecvenţă treptele fireşti ale devenirilor. Ea m-a învăţat să înţeleg Ţara şi să-mi iubesc fără ură poporul. Îmi dau seama, la sfârşitul acestor rânduri simple şi sincere, de modest şi simplu cronicar al acestor vremuri, că nu am reuşit să cuprind în aceste pagini decât puţin din ceea ce ar fi de spus despre Transilvania, atât de mult şi de multe mi-a dat ea, atât de organic a fost şi este ea legată de Ţara prin care s-a definit, pe care a ajutat-o să se definească şi să-şi înfrunte viitorul cu demnitate şi cu încredere.
miercuri, 8 iunie 2011
Experimentul. Cod: dezumanizarea.
de Adrian Nastase, 6 iunie 2011
http://nastase.wordpress.com
Povestea, pe scurt: Zilele trecute, politistilor le-a fost taiata norma de hrana. Acest lucru s-a intamplat dupa reducerea brutala a veniturilor, care a avut loc anul trecut. In acest moment, sunt multe cazuri de angajati ai MAI pentru care ratele la banci sunt mai mari decat veniturile.
Ministrul de Interne a anuntat ca norma de hrana va fi reintrodusa de luna viitoare, dar vor incepe si concedierile in minister.
Acum – care a fost sensul acestei decizii? Ea nu este o decizie disperata, generata de lipsa de bani, ci una extrem de bine calculata, gandita poate in laboratoarele celor care spun povesti cu pitici si Baba Cloanta. Care este efectul unei astfel de decizii? Este unul puternic, de natura psihologica. In cazul politistilor, vorbim de o categorie cu un grad destul de ridicat de solidaritate interna. O masura precum cea luata de Basescu si impusa legal de Igas are menirea de a sparge aceasta solidaritate, prin aducerea individului – in acest caz politistul cu sotie, copii si rate la banci – in situatia disperata in care nimeni si nimic nu mai conteaza, dincolo de propria situatie. O prima consecinta a acestui efect psihologic a fost remarcata la cel mai recent protest al politistilor, unde au mai indraznit sa vina doar cateva zeci de angajati MAI.
La acest moment, oamenii traiesc sub teroarea de a-si pierde slujba, casa, de a nu avea ce sa dea copiilor de mancare.
Toata aceasta strategie nu are alt scop final decat facilitarea masurii de destructurare a aparatului de ordine publica, prin concedieri masive, care va fi pusa in practica, dupa cum ne-a informat Igas, incepand cu luna viitoare.
Acum, li s-a aratat politistilor, care nu ii au in spate pe Igas sau pe Boc, ce pot pati daca indraznesc sa protesteze atunci cand colegii lor vor fi dati afara. Nu vor concedieri – atunci sa incerce sa traiasca cu veniturile taiate!
Daca vreti, aceasta este si o explicatie pentru reactia sociala relativ slaba a societatii in fata masurilor de austeritate fara precedent pe care le-a luat puterea. Pentru mult mai putin, in alte state s-a putut protesta. In Romania insa, frica de statul folosit ca instrument de opresiune ghideaza actiunile oamenilor simpli. Este un fenomen specific unei tari care a experimentat totalitarismul si s-a procopsit in democratie cu conducatori nostalgici dupa acele vremuri.
http://nastase.wordpress.com
Povestea, pe scurt: Zilele trecute, politistilor le-a fost taiata norma de hrana. Acest lucru s-a intamplat dupa reducerea brutala a veniturilor, care a avut loc anul trecut. In acest moment, sunt multe cazuri de angajati ai MAI pentru care ratele la banci sunt mai mari decat veniturile.
Ministrul de Interne a anuntat ca norma de hrana va fi reintrodusa de luna viitoare, dar vor incepe si concedierile in minister.
Acum – care a fost sensul acestei decizii? Ea nu este o decizie disperata, generata de lipsa de bani, ci una extrem de bine calculata, gandita poate in laboratoarele celor care spun povesti cu pitici si Baba Cloanta. Care este efectul unei astfel de decizii? Este unul puternic, de natura psihologica. In cazul politistilor, vorbim de o categorie cu un grad destul de ridicat de solidaritate interna. O masura precum cea luata de Basescu si impusa legal de Igas are menirea de a sparge aceasta solidaritate, prin aducerea individului – in acest caz politistul cu sotie, copii si rate la banci – in situatia disperata in care nimeni si nimic nu mai conteaza, dincolo de propria situatie. O prima consecinta a acestui efect psihologic a fost remarcata la cel mai recent protest al politistilor, unde au mai indraznit sa vina doar cateva zeci de angajati MAI.
La acest moment, oamenii traiesc sub teroarea de a-si pierde slujba, casa, de a nu avea ce sa dea copiilor de mancare.
Toata aceasta strategie nu are alt scop final decat facilitarea masurii de destructurare a aparatului de ordine publica, prin concedieri masive, care va fi pusa in practica, dupa cum ne-a informat Igas, incepand cu luna viitoare.
Acum, li s-a aratat politistilor, care nu ii au in spate pe Igas sau pe Boc, ce pot pati daca indraznesc sa protesteze atunci cand colegii lor vor fi dati afara. Nu vor concedieri – atunci sa incerce sa traiasca cu veniturile taiate!
Daca vreti, aceasta este si o explicatie pentru reactia sociala relativ slaba a societatii in fata masurilor de austeritate fara precedent pe care le-a luat puterea. Pentru mult mai putin, in alte state s-a putut protesta. In Romania insa, frica de statul folosit ca instrument de opresiune ghideaza actiunile oamenilor simpli. Este un fenomen specific unei tari care a experimentat totalitarismul si s-a procopsit in democratie cu conducatori nostalgici dupa acele vremuri.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)