GORGIAS

Platon

"Singură afirmaţia aceasta rămâne neclintită - rosteşte Socrate -, anume că trebuie să ne ferim mai mult de a comite o faptă rea, decât de a o suferi, şi că cea mai înaltă datorie a cuiva este ca să-şi dea silinţa nu ca să pară bun, ci ca să şi fie, atât în particular, cât şi în public; iar dacă cineva devine rău în vreo privinţă, trebuie să fie pedepsit; şi acesta-i al doilea bine după acela de a fi drept; ca să devii drept şi să fii îndreptat prin pedeapsă; iar orice linguşire, atât faţă de sine, cât şi faţă de ceilalţi, fie puţini, fie mulţi, trebuie evitată, iar oratoria trebuie întrebuinţată totdeauna în vederea binelui şi a oricărei fapte bune."

INVATA
Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cand trebuie sa spui.
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata
Cum poti frumos sa mori!
Invata de la vierme ca nimeni nu-I uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti
Invata de la greier cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica si vezi povara ei
Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-I trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

(Adriana Ausch, versuri din lirica norvegiana)

Mitul peşterii

Ca fiinţe raţionale, oamenii au căutat să construiască scheme de gândire care să traducă percepţia faptelor, evenimentelor în înţelegere. Mai mult, au imaginat probleme şi solutii care să le schimbe viaţa de la necunoastere la cunoaştere.

Platon, filosof grec care a răscolit de-a lungul a două milenii şi jumatate idolatria sau contestarea vehementă a urmaşilor, construieşte în “mitul pesterii” idealismul cunoasterii răpus eroic. În dialogul “Republica”, Platon înfruntă lumina cunoaşterii absolute cu umbrele palide ale semicunoasterii, şi, respectiv, dorinţa de a fi eliberatorul celorlalti cu mânia din fata neputintei de a pricepe.

Pe scurt, suntem rugati sa ne imaginăm un şir de oameni legaţi cu un lanţ şi care trebuie sa priveasca un perete pe care se perinda umbrele obiectelor luminate de un foc (falsa cunoastere?), dar ascunse in purtarea lor de un zid. Unul dintre acesti detinuti ai semi-cunoasterii reuseste sa rupa lantul si evadeaza de sub iluzia de mai inainte traita. La iesirea din pestera, lumina purului adevar il cuprinde pana la orbire. Dupa durere, urmeaza revelatia adevarului. Lumea este ceea ce vede abia acum la iesirea din pestera, si nu ceea ce umplea peretii atunci cand era legat.

Totul este altfel decat era in pestera. Lumea, viata, chiar si lumina este de alta natură. Paradigma cunoaşterii este schimbată printr-o revolutie personală. Eroul eliberat nu se opreste însă în acest moment de desăvârşire a lumii. El doreste sa devină eliberatorul fraţilor lui din pestera. Mânat fiind de frumusetea cunoasterii, de noul sens al lumii, eliberatul se vrea eliberator. Întors în peşteră, el îndeamnă la distrugerea lanţurilor fraţilor lui şi la degustarea adevăratei cunoaşteri.

Face aceste lucruri uitand, tocmai el, posesorul cunoasterii absolute, ca fratii lui s-ar putea să nu suporte, fizic vorbind, lumina purului adevar. Apoi la ce ar fi folosit sa stii ca lumea de dincolo de gura pesterii este altfel, cand va trebui sa traiesti in continuare sub aceleasi lumini palide, in pestera vietii tale personale.

Atunci cand stii ca viata si cunoasterea sunt altele decat cele ale celorlalti, care este scopul dorintei de a-i schimba pe fratii tai? Să devii noul lor zeu, cel care le aduce “eliberarea”? Dar aceasta “eliberare”, nu va conduce oare la o nouă sclavie, de data aceasta dincolo de intrarea in pestera? Si apoi, această ultimă paradigmă, nu se va dovedi în timp, la rândul ei inexactă? De ce să rişti a-ţi complica viata, să ajungi orb, să nu mai înţelegi nimic din ceea ce se întamplă, să devii ţintă a pradatorilor de dincolo de pestera, când poti sa supravietuiesti, si inca in conditii de integritate mentala si fizica, destul de bine in pestera? Să faci toate acestea doar pentru slava “eliberatorului-eliberat”?

La urma urmei, oare acest personaj nu era un pic nostalgic si cam fricos pentru a înfrunta noua realitate de unul singur de alege întoarcerea în peşteră? Si oare scopul era cumva sa devina noul lider spiritual, noul guru al dezrobirii?

Umanitatii i-au trebuit sute de ani sa inţeleagă că nu există absolut, ultim in cunoastere. Paradigmele se schimbă odata cu epocile, marcându-le prin perspectivele mai generoase sau mai vagi. Ruperea lanturilor si iesirea din pestera se succed la fiecare generatie.

De la o cunoastere de tip strict determinist ( “daca A, atunci B” ) ne putem astepta sa devenim absolutisti, posesori unici de adevar, dreptate, cunoastere. Poate ca inca nu am descoperit cine este Dumnezeu, poate ca nu am oferit vietii definitia cea mai adecvata, insa poate ca am atins acel grad al maturitatii si al generozitatii care ne permite sa acceptam mai multe adevaruri simultane si contradictorii.

Maretia lui Platon nu stă în adevarurile pe care ni le ofera. De mult timp, prin efortul celor ce au existat de atunci incoace, am trait alte adevaruri, poate mai concrete, mai functionale, mai democrate. Însă Platon rămâne unul dintre cei mai de temut gânditori prin întrebările pe care ni le-a lăsat. Ieşim sau nu din peşteră? Această întrebare încă nu a fost depăşită.

Nota bene: Ultimele noastre secole de cunoastere ne-au creat, pe baza raţionamentului strict determinist, lumea aceasta multioperaţională şi atoatetehnicista. S-ar putea sa vină o vreme când unii dintre noi să iasă şi din această peşteră. Sperăm să nu revină, ci să ne aştepte acolo!

Povestire, de Paulo Coelho

Un rege a oferit o mare răsplată artistului care putea reprezenta cel mai bine ideea de pace. O mulţime de pictori şi-au trimis lucrările la palat, înfăţişând păduri în amurg, râuri liniştite, copii jucându-se pe nisip, curcubee pe cer, picături de rouă pe o petală de trandafir.

Regele a cercetat tot ce i se trimisese, dar în cele din urmă a ales numai două lucrări.

Prima înfăţişa un lac liniştit, care oglindea perfect munţii impunători ce îl înconjurau şi cerul senin de deasupra. Cerul era punctat de mici norişori albi şi, dacă te uitai bine, în colţul din stânga al lacului se afla o căsuţă cu o fereastră deschisă şi cu fumul ieşind pe coş - semn că se pregătea o cină frugală, dar gustoasă.

Al doilea tablou era tot cu munţi, dar aceştia erau sumbri şi stâncoşi, cu vârfuri ascuţite şi abrupte. Deasupra munţilor, cerul era implacabil întunecat, iar din norii grei ţâşneau fulgere, grindină şi o ploaie torenţială.

Pictura era într-o dizarmonie totală faţă de celelalte tablouri prezentate. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, se zărea un cuib de pasăre adăpostit într-o crăpătură a uneia dintre stâncile acelea neprimitoare. În mijlocul vuietului violent al furtunii, o rândunică stătea calmă în cuibul ei.

Când şi-a adunat curtea, regele a ales cea de-a doua pictură ca fiind aceea care exprima cel mai bine ideea de pace. El a explicat:

- Pacea nu este ceva ce găsim într-un loc ferit de zgomote, probleme şi muncă grea; pacea este ceea ce ne permite să ne păstrăm liniştea din suflet, chiar şi în împrejurările cele mai potrivnice. Acesta este adevăratul şi singurul ei sens.

Despre Adevăr şi Dreptate

Nu ştiu dacă se poate face vreodată referire la Adevăr fără a avea în vedere instaurarea unei stări de corectitudine, unei ordini în lucruri. La fel, nu cred că se poate găsi Dreptatea fără a căuta şi afla Adevărul. Iar ambele, Adevărul şi Dreptatea, nu pot să apară în absenţa Raţiunii, a Luminii interioare.

Tocmai pentru că uneori scopul declarat în căutarea Adevărului este de a face Dreptate cuiva, modalităţile de lucru (sau jocurile minţii) sunt atât de numeroase. De multe ori, Adevărul este privit ca o corespondenţă a declaraţiilor noastre cu faptele. Aristotel, iar apoi filosofii medievali formulau astfel: „veritas est adaequatio rei et intellectus” (adevărul este adecvarea dintre lucru şi intelect).

Sunt adevărate perspectivele enunţate dacă acestea corespund stărilor de fapt. Dar dacă Realitatea, ca sumă a stărilor de fapt, este capacitatea care face să co-existe o multitudine de practici, care de la prima până la ultima mărturisesc o formă diferită de existenţă a ceea ce le reuneşte, atunci mai putem face respectiva corespondenţă? Adică, mai avem cum să o facem? Ce ne facem dacă fiecare om are o manieră personală de percepere a stării de fapt? Devine cumva Adevărul dependent de o majoritate statistică, majoritate care defineşte nuanţele normalităţii? Sau devine Adevărul prizonierul unor graniţe politice şi sociale (Adevăr doar dincoace de Pirinei...)?

Dacă considerăm ca adevărată perspectiva care dispune de un anumit grad de coerenţă, atunci ne putem întreba unde este diferenţa dintre două perspective contradictorii, dar la fel de coerente. Principiile logicii, al identităţii (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este identic cu sine), al non-contradicţiei (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru există sau nu există), al terţului exclus (orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate este exclusă), şi respectiv, al raţiunii suficiente (orice lucru are un temei în virtutea căruia există) asigură grade diferite de coerenţă. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un obiect să fie şi să nu fie, ca o propoziţie să fie adevărată şi să nu fie adevărată.

Cu toate acestea, felul în care noi căutăm Adevărul nu poate fi decât deductiv sau inductiv. Dacă asupra deducţiei, trecerea de la aspecte generale la aspecte particulare sau singulare, nu deschide probleme, asupra inducţiei trebuie să stăruim. O inducţie (comună sau matematică) nu este decât un şir de fapte particulare pe baza cărora noi formulăm o lege cu caracter general de desfăşurare a unor fenomene. Marea problemă umană este că noi operăm absolut întotdeauna cu incertitudini (care doar ne apar nouă ca certitudini, ele fiind doar certitudini subiective), cu insuficienţa de informaţie, cu o capacitate redusă de procesare a informaţiilor primite. Paradoxul nostru constă în încercarea de a reprezenta infinitatea Universului nostru printr-un sistem finit de cunoştinţe. Astfel, Raţiunea umană devine o aproximare a câmpurilor informaţionale de lângă noi, aproximare care se realizează prin modele de gândire. Totul ar fi lămurit dacă nu ar începe aici o altă poveste. De exemplu, dacă ne situăm în câmpul fizicii newtoniene, având acest model de gândire putem să găsim Adevărul. Dar ce ne facem, dacă modelul newtonian se schimbă cu unul relativist?

Revenind la inducţie, putem să afirmăm că problema a fost oarecum rezolvată. Orice afirmaţie, pentru a fi dovedită ca fiind adevărată este încercată şi prezentată ca fiind falsă. Dacă încercarea de falsificare dă roade de Realitate, atunci perspectiva este falsă. Adică, dacă opusul ei are stări de lucruri prezente, existente, atunci propoziţia este neadevărată. Dacă încercarea de falsificare este un eşec, ei bine, atunci, propoziţia este încă adevărată. Încă adevărată, pentru că mâine, sau într-un viitor mai îndepărtat, incertitudinea cu care noi operăm, slaba capacitate de procesare a informaţiilor sau apariţia unui nou model de gândire poate să transforme perspectiva adevărată într-una falsă.

Dacă asupra Adevărului am învăţat să cercetăm încă din timpurile copilăriei Umanităţii, asupra Dreptăţii fiecare Societate are standardul ei. Islamul, una dintre cele mai prolifice religii, şi ultima mare religie monoteistă, are cu siguranţă alte standarde de Dreptate decât Ultima Mare Putere Mondială, China, sau decât Uniunea Europeană. Ceea ce poate este comun, este faptul că nimeni nu îşi permite să încerce să facă Dreptate înainte de a afla Adevărul. Iar aici se află poate primul raport dintre cele două valori: Adevărul, odată aflat, întemeiază acţiunile Dreptăţii. Gândiţi-vă numai la suferinţele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, când apartenenţa la etnia evreiască sau armenească, sau cazacă, sau ţigănească, au fost motive pentru a frânge destine şi vieţi. Astfel de stări şubrede de Ne-Dreptate nu mai trebuiesc trăite. Aici, poate că nu este vorba în primul rând de toleranţă, ci de maniera de a afla Adevărul. Iată, deci, o însemnătate deosebită a Adevărului, pe care vechii greci îl căutau doar pentru a-şi slăvi demnitatea.

În viaţa de zi cu zi promovarea interesului personal erodează Adevărul şi Dreptatea. Dreptatea se erodează, dacă nu există temeiuri raţionale care să susţină Adevărul. Accentul pus pe urmărirea obţinerii satisfacţiilor individuale conduce la apariţia unor relaţii care au ca obiect satisfacerea necesităţilor individualiste, necesitatea de a te simţi bine.

Declinul moral, concretizat în Ne-Dreptate şi absenţa Adevărului, se mai datorează şi răspândirii ideii că nici un set particular de valori sau norme nu poate şi nu trebuie să se impună.

Prin natura lor, oamenii sunt făcuţi să creeze reguli morale şi ordine socială pentru ei înşişi. Situaţia în care aceste norme lipsesc, denumită anomie socială, este insuportabilă. Doar oamenii care îşi văd de treburile lor zilnice întreţin Adevărul şi Dreptatea. A-ţi face treaba aşa cum se cuvine devine o rezervă de valori comune ale societăţii. Oamenii îşi sporesc puterea şi capacităţile individuale dacă respectă reguli de cooperare care le limitează libertatea de alegere, le permit să comunice cu ceilalţi şi să-şi coordoneze acţiunile. Adevărul şi Dreptatea ajută oamenii care le respectă să atingă scopuri comune.

Dacă nu intervin accidente istorice, Adevărul şi Dreptatea sunt transmise din generaţie în generaţie. Dacă oamenii ajung să se aştepte ca şi comportamentul celorlalţi să fie sigur şi cinstit, vor ajunge să aibă încredere unul în altul. Încrederea, forţa sintetică a Adevărului şi Dreptăţii, creşte atât eficienţa oricărei comunităţi, cât şi standardul de viaţă.

Adevărul şi Dreptatea, ca bunuri publice, sunt produse în cantităţi insuficiente de mecanismele liberale de piaţă, mecanisme de tipul cerere-ofertă. Se mai poate întâmpla ca oamenii să creeze Adevăr şi Dreptate din motive egoiste, dar o dată create, acestea au efecte benefice asupra societăţii în ansamblu.

Adevărul şi Dreptatea, ca resurse, sunt fundamentul evoluţiei cognitive şi sociale. Dorinţa de recunoaştere a statutului individual, ca bază a tuturor Adevărurilor, este forţa motrice de dezvoltare personală. În urma recunoaşterii apare sentimentul de mândrie sau de îndreptăţire la statutul adecvat.

Într-o comunitate, Adevărul şi Dreptatea nu apar ca un rezultat al unei credinţe rigide, ci ca urmare a nevoii de convieţuire cu ceilalţi. Absenţa Adevărului şi Dreptăţii, care sunt bazate atât pe recunoaşterea demnităţii cetăţenilor, cât şi pe capacitatea acestora de a face opţiuni morale, va conduce la creşterea efectelor anti-sociale.

Dacă oamenii ştiu că vor continua să trăiască împreună într-o comunitate în care Adevărul şi Dreptatea vor fi răsplătite, ei devin preocupaţi de propria lor reputaţie şi în acelaşi timp, de supravegherea şi pedeapsa celor ce încalcă regulile comunităţii. Iteraţia (reîntâlnirea) este cheia relaţiilor interpersonale: dacă ştii că trebuie să interacţionezi cu aceeaşi oameni un timp îndelungat şi dacă ştii că ei vor ţine minte când ai fost corect cu ei şi când i-ai înşelat, va fi în interesul tău să fii corect.

Tradiţia respectului faţă de semeni şi a bunului simţ este importantă în înţelegerea şi aplicarea Adevărului şi Dreptăţii. Adesea oamenii acţionează conform obiceiului, mai degrabă decât pe baza a ceva care să semene cu o alegere raţională. Chiar dacă Adevărul şi Dreptatea sunt create prin negocieri raţionale sau opţiuni deliberate, ele sunt transmise în comunitate printr-un proces de socializare, care este în fond deprinderea cetăţenilor cu anumite tipare de comportament. Pentru că Adevărul şi Dreptatea aşează interesele pe termen lung deasupra celor pe termen scurt, sau pe cele de grup deasupra celor individuale, aceste valori sunt nedorite şi apăsătoare pentru cei care nu respectă propria comunitate. Iar pentru aceştia există Autoritatea, în forma legii scrise, care va fi întotdeauna o completare şi o corectare necesare ordinii extinse a cooperării umane.

Adevăr, Bine şi Frumos

Veşnica încercare a unui neam este timpul.
După cum spuneau vechii iniţiati, deşi trăim înconjuraţi de eternitate, timpul nu are răbdare cu noi. Multe s-ar fi sfârşit cu bine dacă timpul ar fi permis. Istoria şi viaţa ar fi putut fi altfel dacă mai era timp. Mereu şoaptele iubirii au căutat, la rândul lor, ieşirea din curgerea timpului. Nu putem alege la nesfârşit calea, nu avem voie să lăsăm timpul să treacă fără a împlini. Doar minciuna, răutatea şi înşelăciunea profită de fuga timpului. Făcute pentru a distruge, acestea sunt probele care vin peste un neam pentru a-l face să uite cine este şi care este rostul său.
Destinul unui neam este la rândul lui supus probei timpului. "Armele" pe care le putem folosi sunt Adevărul, Binele şi Frumosul. Creaţia, tot ceea ce este făcut să dureze, fie natură, fie cultură, luptă să treacă cât mai departe în timp. Să primim cu hotărâre şi curaj lupta cu timpul. La urma urmei, este vorba chiar de viaţa noastră.
De mai bine de 5000 de ani civilizaţia chineză oferă lumii lecţia unui neam care a dovedit capacitate inovativă, răbdare şi determinare. În căutarea unei identităţi pe jumătate furate, înţelepciunea Extremului Orient ne-ar putea călăuzi alegerile şi ar putea servi drept lecţie momentului actual.
În acest sens, acum şi aici, vom deschide propria luptă pentru Adevărul, Binele şi Frumosul neamului nostru.