RESURECŢIA LUI SPARTACUS

Adrian Păunescu
Herculane, 1996

Ar părea că nu mai e nimic de făcut,
dacă ar fi să ne luăm după partidele politice,
nimic de făcut, în afară de esenţial,
reconstrucţia omului, reparaţia capitală
a Universului, doi şi cu doi fac patru,
cea mai importantă restauraţie din istorie,
atâta ar mai fi de făcut şi atât mai merită să fie făcut,
atât şi nimic mai mult,
o rapidă revenire ecologică, un recurs
la iubire, la aritmetică, la plantele sălbatice
şi la logică, atât şi nimic mai mult.

Spartacus, în luptă cu leii, simţea democraţia,
ca pe o batjocură, cu mii de guri, a proprietarilor săi,
mai răi decât botul căscat al fiarei,
care, nu cu multă plăcere,
se simţea împinsă de spectatori să îl devore.

Cine ţinea cu Spartacus?
Nici măcar sclavii, căci fiecare se simţea
cu atât mai ameninţat de târcoalele bestiei,
cu cât Spartacus rezista mai mult în groapa cu lei,
sub urletele dezlănţuite ale democraţiei,
care saliva, din mii de guri, peste coamele,
nu destul de dezlănţuiţilor lei,
asmuţiţi, asupra lui Spartacus, în mod pluripartit.

O mie de Spartacuşi, într-o singură groapă cu lei,
şi democraţia vociferând în mass-media
şi răgind bestial în grădinile zoologice:
„Omorâţi-vă, omorâţi-vă între voi
ca să ne placă nouă, compromiteţi-vă
atent, dibaci, inspirat, Spartacus nu poate
ieşi viu, din această confruntare televizată,
aşa cum nici leii nu pot ieşi vii,
aşa cum nici spectatorii, nici telespectatorii
n-au dreptul de a ţine minte acest episod,
aşa că sunt rugaţi să se mănânce între ei,
nu trebuie să lăsăm nici un martor ,
vulcanul va erupe şi întregul masacru va părea
un surdo-mut uriaş, surprins de lavă, în plină gesticulaţie.”

Prin urmare, nu mai e nimic de făcut,
decât esenţialul: doi şi cu doi fac patru,
tătănească, romaniţă, coriandru, rostopască,
iubire, cauză şi efect, aritmetică, plante, raţionamente,
restauraţia omului, roua intrată în reparaţie capitală,
un duş de lumină asupra vertebrelor,
o reconsiderare a democraţiei de peluză,
din punctul de vedere al sclavului Spartacus,
o recunoaştere a crucii înainte de Isus Hristos,
o legiferare a ideii că doi şi cu doi fac, îndeobşte, patru,
afară de cazurile când legea zice altfel.

Răget de lei, azmuţiţi de patricieni şi plebei,
asupra măruntului sclav, cu sânge bolnav de revoltă,
democraţia romană urlă şi spumegă de plăcere,
când leii, care se ating de sudoarea lui Spartacus,
turbează şi, în vreme ce el îi respinge năpraznic,
animalele dezlănţuite se întorc şi încep să muşte în aer
hărmălaia democratică, prăbuşită peste ei, să-i asmută,
o, bieţii cetăţeni liberi din cetate,
cum freamătă ei împotriva sclavului înlănţuit
şi cum leii turbaţi lăcrimeză de furie
şi lacrimile lor miros, dintr-odată, a sudoarea lui Spartacus!

Nu se va putea merge mai departe în felul în care
se merge, de secole şi secole. Suntem pe mâna scribilor,
care nu fac altceva decât, să transcrie
grandomania învingătorilor momentani.

O adevărată istorie a civilizaţiei umane
nu poate să nu înceapă de la Spartacus,
întru veşnica pomenire a sclavului neînfricat
şi spre o nouă, istorică reconciliere
a omului, cu propriile sale păcate,
înainte de a intra într-o epocă,
dominată de resurecţia lui Spartacus
şi de credinţa în iubire, aritmetică, plante şi logică.

Va trebui scrisă, în sfârşit, şi partea nescrisă a istoriei,
biografia învinşilor, punctul lor de vedere,
miracolul că ei au supravieţuit
oricărei forme de cerneală mincinoasă,
va trebui să privim şi în ochii lui Spartacus,
contrar tuturor principiilor democratice,
care nu prea se mai pot deosebi
de coamele leilor şi de răgetele lor.
Spartacus trebuie
regăsit, recondiţionat şi reabilitat,
măcar pe retinele însângerate,
care au făcut parte, cândva, din ochii leilor pedepsitori.
Spartacus şi-a lăsat, fără îndoială, efigia, în ei,
dar istoria Romei nu-l consideră pe Spartacus,
decât ca pe un trecător, printr-o groapă cu lei,
şi nimic mai mult, nimic din ce se întâmplă, astăzi, pe lume,
nu se poate explica,
dacă nu se porneşte de la exemplul lui Spartacus.

Mereu, o galerie democratică îşi trimite bestiile,
să se confrunte cu sclavul incomparabil,
fie că leii din groapă se numesc
Holbrooke, Lebed, Basta, Vâşinski sau Ipsilanti,
fie că, în tribune şi la peluză, stau Roosevelt, Stalin şi Churchill,
fie că se semnează şi se contrasemnează, pe pielea noastră,
pactul Ribbentrop-Molotov, împotriva sclavului bilateral,
de origine din Varşovia, Atena, Belgrad, Praga sau Bucureşti,
acelaşi, aruncat în groapa cu lei, Spartacus al tuturor veacurilor.

Şi iată că nu mai e nimic de făcut, decât esenţialul,
şi poate nu va fi, totuşi, nevoie, de al treilea război mondial,
roua a intrat în reparaţie capitală,
privighetorile au răguşit în adăposturile antiatomice,
iar cureţele cu biete roţi pătrate hurducă,
mergând de-a-ndărătelea, către epoca sclavagistă.

Universul aproape că există, numai
datorită unei grave greşeli de calcul,
resurecţia lui Spartacus trebuie să înceapă,
nu le mai e suficientă mărturia învinşilor, sub formă de literatură,
şi poate nu va fi nevoie de al treilea război mondial,
pentru a se face dreptate în cartea de istorie.

Spartacus trebuie repus în drepturile lui,
prin recurs în anulare, trebuie rediscutată democraţia tembelilor,
aplaudând animalele în stare de libertate,
care muşcă din carnea unui sclav înlănţuit.

Ce pluripartitism e acela, care face nuanţe,
la plescăitul de plăcere al leilor turbaţi din arenă?

În Transnistria, în Bosnia, în Afganistan, în Vietnam, în Cecenia,
bestiile programate umblă după Spartacus
şi nu mai e nimid de făcut, în afară de esenţial:
o bruscă lăsare a armelor jos,
nimeni să nu pună condiţii nimănui şi fiecare să înceapă,
în pat, negocierile cu nevastă-sa, despre amigdalele copilului
şi despre soarta lumii şi, în orice caz,
în favoarea unei legislaţii de iubire, aritmetică, plante şi logică,
pentru numele lui Spartacus!