KANT

fragment din cursul Domnului Prof. univ. Dr. Valentin Muresan, Fac. de Filosofie, Universitatea Bucuresti

Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorită implicării sale totale în mişcarea iluministă, mişcare emancipatoare care a creat era modernă, mai e numit adesea şi „filosoful Luminării”. Într-o societate românească tarată de multe trăsături pre-moderne, avem ce învăţa de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru - este extras din studiul său „Ce este Luminarea?”:

“Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi. Starea de minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a se sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul să te serveşti de propria minte! Aceasta este deviza luminării”.

Ceea ce ne spune Kant aici este că valoarea centrală a mişcării politice şi culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. ieşirea omului de sub orice tutelă menită să-i dicteze din afară destinul, fie aceasta autoritatea instituţiilor statului, voinţa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinţă exterioară în sfera vieţii private sau în unele sfere ale vieţii publice trebuie limitată într-o măsură rezonabilă. După secole de „morală a supunerii”, cum a fost morala medievală, a supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu sau a stăpânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale raţiuni. E omul capabil să se guverneze singur, opus modelului creştin al omului păcătos prin natură şi ca atare incapabil să-şi croiască el însuşi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politică şi strâns legată de cea de libertate, i-a fost foarte apropiată lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoaşterea autonomiei universitare şi a libertăţii academice, adică a dreptului profesorilor din universitate de a-şi gândi singuri programele şi manualele, de a nu fi îngrădiţi din raţiuni politice şi religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe să le aibă aceştia într-un stat prusac organizat după un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii. Nu e aşadar întâmplător că reforma morală preconizată de Kant va purta pecetea epocii sale iar etica sa va fi numită pe bună dreptate o „etică a autonomiei”, adică una care are drept concept central conceptul de autonomie de fiinţă umană autonomă; mai explicit vorbind, respectul fiinţei umane raţionale autonome este pus aici drept criteriu suprem al evaluării morale a faptelor noastre. E ceea ce el numeşte respectul demnităţii fiinţei umane privită ca fiinţă morală, altfel spus ca fiinţă autonomă. Etica iluministă a lui Kant a fost, aşadar, o etică a autoguvernării fiinţei umane prin reguli morale raţionale. Opusul unei morale a autonomiei e o morală a heteronomiei, o morală având în centru ideea de om incapabil să-şi dea singur legile morale – legi care-i vin aşadar de la Dumnezeu prin intermediul Bisericii sau de la o elită intelectuală ce posedă monopolul moralităţii (Leibniz, Wolff), masa nefiind capabilă de gândire morală. Pentru Kant, dimpotrivă, morala nu înseamnă supunere la legile arbitrare ale unei voinţe exterioare şi impenetrabile, ci supunerea deliberată la legile morale ale raţiunii proprii, raţiune pe care o posedă fiecare persoană morală. Etica iluministă a lui Kant e o ilustrare în plus a sloganului vremii că omul trebuie să devină valoarea supremă pentru om. Kant s-a născut la Königsberg, capitala Prusiei orientale, un oraş prosper, cu o istorie tumultoasă. Astăzi se numeşte Kaliningrad şi e o enclavă la Marea Baltică a Rusiei post-sovietice. Personajul nostru a trăit o viaţă austeră de profesor la Universitatea Albertină din acest oraş, fondată în 1544 de Albert, primul duce al Prusiei, ca aşezământ de învăţământ lutheran. Nu a părăsit niciodată oraşul de baştină.
Avea o casă cu etaj, nu departe de castelul regal, iar în perioada în care era doar colaborator al universităţii îşi organizase la parter o sală de curs unde veneau studenţii săi, dar şi un numeros public din oraş, contra unei taxe.
Era extrem de matinal şi îşi făcuse un obicei din a invita la prânz prieteni din oraş sau colegi de universitate, cu care discuta treburi politice, universitare, evenimente europene sau noutăţi ştiinţifice şi tehnice, dar niciodată propria sa filosofie.
A studiat şi a fost profesor la universitatea din Königsberg. A fost crescut şi educat în spiritul moralei protestante (pietiste) care se caracteriza mai cu seamă prin două trăsături distinctive: accentuarea caracterului absolut (sfânt) al datoriilor morale (rigorismul moral al omului cu principii – acesta e modelul omului moral pe care l-a cunoscut şi cultivat Kant) şi prioritatea dată curăţeniei sufleteşti, intenţiei bune, în raport cu fapta în judecarea moralităţii (şi a credinţei) unei persoane. A fi moral înseamnă, în acest sens popular, a-ţi face fără nici o ezitare datoria dictată de propria constiinta si a veghea zilnic la puritatea constiintei tale. Ambele aceste trasaturi vor fi absorbite în teoria etică (nereligioasă) a lui Kant: mai întâi, el evită relativismul moral prin căutarea şi justificarea unor datorii morale absolute, care nu au excepţii; în al doilea rând, avem caracterul neconsecinţionist (deontologist sau legalist) al teoriei sale etice. Din perspectiva acestuia din urmă, nu consecinţele bune sau rele ale acţiunii contează în judecarea morală a ei, ci faptul că ea respectă o datorie dictată de raţiune şi o face nu din cauza fricii de pedeapsă, ci pur şi simplu pentru că aşa ne dictează conştiinţa.

Metoda în filosofie

Istoria filosofiei înfăţişează o varietate metodologică şi stilistică, obiectivate în curente şi orientări de nuanţe diferite.

Conceptul de metodă ("metodos" - cale, mijloc) semnifică calea pe care o urmează gândirea în perpetua sa mişcare, ansamblu de principii, reguli şi tehnologii de investigare a realităţii. Filosofia operează cu o metodologie variată:

a) maieutica (gr. "maieutike'' - pricepere de a moşi) - arta de a-l face pe interlocutor să conştientizeze adevăruri pe care nu ştia că le ştie; metodă fundamentată pe teoria ideilor înnăscute; Socrate, părintele acestei metode, pornea de la premisa că adevărurile care ţin de lumea esenţelor sunt evidente, dar oamenii nu le conştientizează, fapt pentru care este nevoie de moşirea lor prin întrebări;

b) dialogul - modalitate de a analiza o problemă filosofică, pe bază de dezbatere, discuţie contradictorie, confruntare critică, dezbatere constituită dintr-o suită de întrebări şi răspunsuri în cadrul unei conversaţii colective, concepută ca o cercetare critică a unor principii, idei, concepte filosofice; de exemplu, cel 28 de dialoguri ale lui Platon, în care Socrate, simbolul înţelepciunii, joacă rolul de moderator; unele scrieri ale lui Galilei, Leibniz, Diderot, Cantemir etc.;

c) dialectica – (gr. "dialektike'', format din "dia'' - cu; "legein''- a vorbi, a discuta) arta de a ajunge la adevăr prin punerea în evidenţă şi combaterea contradicţiilor din afirmaţiile preopinentului; are multiple sensuri: metodă care mijloceşte pătrunderea gândirii la nivelul ideii (Platon); artă sau ştiinţă a devenirii prin contradicţii (Augustin); teorie a devenirii prin contradicţii (Hegel); teorie a conexiunii (Marx); în perioada contemporană dialectica s-a dezvoltat în variantele mai cunoscute - dialectica marxistă, negativă (Adorno), neoraţionalistă (G. Bachelard);

d) scolastica (gr. "skhole'' – şcoală) - metodă specifică perioadei medievale, teorie a argumentării după principiile logicii clasice (formale), dar cu sens speculativ, folosită îndeosebi pentru demonstrarea dogmelor religioase; de exemplu, argumentul ontologic, privind existenţa lui Dumnezeu, formulat de T. d' Aquino;

e) inducţia (Aristotel, Bacon, J.St. Mill) - un procedeu de formare a conceptelor, o modalitate de cunoaştere de la particular la general, de la o totalitate de elemente la o proprietate generală; în procesul cunoaşterii, inducţia şi deducţia funcţionează în strânsă conexiune, susţinându-se reciproc;

f) deducţia (Aristotel, Descartes, Leibniz) - modalitate de cunoaştere de la general la particular, formă de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise; tipul fundamental de deducţie cu propoziţii categorice este silogismul;

g) metafizica (gr. "meta'' - după, "physike'' – fizică) - impusă de dezvoltarea ştiinţelor, metodă antidialectică (Hegel), se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, absolutizarea unor laturi ale realităţii - independenţa, stabilitatea relativă, absenţa contradicţiilor etc.; a fost consacrată în filosofie de Fr. Bacon şi J. Locke;

h) fenomenologia (Fichte, Hegel, Husserl - "Idei pentru o fenomenologie pură'', 1924) - teorie a conştiinţei intenţionale orientată spre un anumit nivel al realităţii şi al esenţei; accederea la fenomen, prin care Husserl înţelegea esenţa dată a priori, este realizabilă prin două procedee: reducţia fenomenologică - punerea în paranteze a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, ceea ce are ca efect faptul că lumea încetează să mai fie obiect de cunoaştere; prin punerea în paranteze se scoate în afara câmpului discuţiei ceea ce este neesenţial, a materiei, fapt ce duce la degajarea prin abstracţie a formei, şi intuirea esenţei - sesizarea esenţei pure; actul de cunoaştere urmează firul logic: Obiect - Concept - Esenţă; ridicarea de la obiectul determinat la conceptul său, de la acesta mai departe la esenţa (eidos) sa şi, apoi, la sesizarea intenţionalităţii de care acesta este legată (noema) şi la precizarea actului donator de sens (noesa);

k) hermeneutica (Dilthey, Gadamer, Ricoeur, Freud) - teorie a interpretării şi înţelegerii semnelor; metodă folosită în analiza structurală şi psihanaliză; presupune a da un sens gândurilor, textelor, a te raporta la un altul urmând principiul: "adu-mi cel mai bun argument al tău''. Conform opiniei lui Ricoeur, această metodă semnifică efortul gândirii de a descifra sensul ascuns în sensul aparent, de a decodifica straturile de semnificaţii implicate în semnificaţia manifestă; de pildă, catrenele lui Nostradamus, visele la Freud au semnificaţii diferite la un profan şi la un specialist. Metoda implică construirea unui cerc hermeneutic, care cuprinde o schemă de interrelaţii între interpret şi datele textului, alternanţele tot-parte, analiză-sinteză, trecut-prezent, inducţie-deducţie precum şi un complex de reguli şi criterii de interpretare şi înţelegere;

l) metoda analitică (Frege, Carnap, Quine etc.) - interpretarea filosofică a rezultatelor analizelor logice, prezintă valoare în teoria ştiinţei, logică şi epistemologie, pentru înţelegerea naturii raţionamentelor ştiinţifice, a structurii deductive şi unităţilor conceptuale ale teoriilor ştiinţifice.

Ştefan Odobleja - Despre filosofie

PĂRINTELE CIBERNETICII

Ştefan Odobleja „Psihologie consonantistă”,

ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 510-511


UTILITATEA ŞI VALOAREA FILOSOFIEI

„Utilitatea filosofiei este multiplă şi complexă: această utilitate poate fi clasificată în moduri diferite – imediată sau mediată, directă sau indirectă etc.

În arta creaţiei filosofia ne învaţă arta de a întreba şi arta de a conjectura. Ea constituie germenele şi anticiparea oricărei ştiinţe: ea este ştiinţa problemelor şi a interogaţiei şi ştiinţa răspunsurilor anticipate, deduse şi verificate de raţiune, ştiinţa posibilului şi a probabilului. Ea este o mare sursă de inspiraţie şi de orientare a gândirii şi a cercetărilor, a problemelor şi a soluţiilor; ea ne face a sugera noi criterii şi noi categorii, noi sinteze şi noi analize, noi clasificări şi noi diviziuni, noi concepţii şi noi experienţe, în sfârşit, noi probe.

Filosofia este o fază obligatorie, un procedeu condiţional al progresului ştiinţelor. Ea este un sistem de a generaliza principiile şi legile, teoriile şi ipotezele, concepţiile şi punctele de vedere particulare.

Pe de altă parte, filosofia ne arată limitele fatale ale înţelegerii şi ale inteligenţei noastre; ea ne face să limităm elanul imaginaţiei noastre; ea ne înzestrează cu un solid spirit critic. Datorită acestui efect, filosofia critică este de o importanţă egală cu filosofia creatoare şi constructivă.

În logică – arta de recunoaşte erorile şi adevărurile – filosofia aduce elementele şi metoda verificării teoretice şi deductive. Astfel, a afirma despre o teorie că ţine de antropomorfism, de misticism sau de raţionalism, echivalează cu o condamnare a acestei teorii.

În igiena intelectuală filosofia este foarte utilă pentru menţinerea unui just echilibru intelectual. Ea a fost totdeauna considerată ca bază a înţelepciunii şi confundată cu aceasta. Datorită filosofiei reuşim să evităm daunele unei specializări excesive şi să neutralizăm dezavantajele unei culturi cu orizonturi limitate. Tot ea este aceea care permite să ne sustragem mirajului necunoscutului şi misticismului, ca şi tentaţiilor speculativismului bolnăvicios şi utopic.

În psihoterapie filosofia este o unealtă de prim ordin: ea poate juca aici un rol considerabil de compensare şi de echilibrare. Există filosofii consolatoare, filosofii ale moderaţiei, temperanţei şi resemnării; filosofii ascetice, hedonice, senzuale, epicuriene; filosofii excitante, activiste, exaltante şi filosofii calmante, pasiviste, odihnitoare; filosofii ale orgoliului (Nietzsche) sau filosofii ale umilinţei (creştinismul); filosofii optimiste, încurajatoare şi filosofii pesimiste, sceptice, descurajatoare. Trebuie să notăm de asemenea filosofia justificativă, atât de necesară armoniei mentale şi sănătăţii psihice.

În psihodiagnostic filosofia personală va dezvălui caracterul individual. În determinismul unui sistem filosofic – chiar din cele mai intelectuale în aparenţă – afectivitatea, gusturile, obişnuinţele, caracterul individual nu trebuie neglijate. Sintezele pur intelectuale sunt cele mai rare: cele mai multe sunt cristalizări în jurul unor sentimente sau tendinţe: raţiunea nu intervine decât pentru a le justifica, conferindu-le un profil sau un contur intelectual, lustru ideologic pe un fond afectiv.

Filosofia hedonistă ne va releva senzualismul (cu varietăţile sale: lăcomia, beţia, erotismul, sportivitatea etc.) sau sentimentalismul şi estetismul (muzicofilie, reverie, afabilitate, „slăbiciuni”). Ascetismul ne revelează resemnarea. Stoicismul ne revelează activismul, eroismul, curajul, perseverenţa. Psihanaliza este filosofia erotismului. Fatalismul este stigmatul trândavilor – câteodată este însă şi rezultanta descurajării – o modalitate consolatoare pentru cei decepţionaţi în viaţă.

În viaţa practică ea permite să vedem mai departe: e un instrument care măreşte capacitatea inteligenţei. Ea ajută să ne sustragem sclaviei prezentului şi actualului şi să privim mai departe în spaţiu şi în timp – ceea ce înseamnă a dobândi prudenţa, prevederea, spiritul de echitate şi de justiţie, moralitatea; aceasta înseamnă a preveni şi a evita extremele şi greşelile (în viaţă, în gândire, în sentimente sau acţiuni). Filosofia este aceea care furnizează emulaţia şi stimulentul pentru marile acţiuni, dificile şi depărtate, în viaţa indivizilor sau a naţiunilor.

În pedagogie sistemele filosofice contribuie la convergenţa aspiraţiilor şi dorinţelor. Ele sunt acelea care furnizează cadrele şi liniile generale ale învăţământului. Sistemele filosofice îşi au partea lor de influenţă certă şi indiscutabilă în formarea gusturilor şi tendinţelor, a sentimentelor, obişnuinţelor şi caracterelor.

În didactică şi pentru instruirea intelectuală filosofia este un instrument mnemotehnic şi aperceptiv excelent, care trebuie totdeauna exploatat în arta învăţării.

În sociologie şi în politică guvernanţii au la dispoziţia lor filosofii imperialiste (războinice) sau filosofii pacifiste, individualiste sau socialiste, anarhiste sau disciplinatoare.

În sfârşit, şi din punct de vedere formal, filosofia trebuie considerată ca o artă aparte. Într-adevăr, prin conţinutul şi obiectul său ea constituie poezia necunoscutului, a ininteligibilului, a misteriosului. Pe de altă parte, prin procesele pe care le face să se îndeplinească, ea constituie sportul virtuozităţii abstracţiei, sportul consonanţei, acrobaţia asemănării, antrenamentul sintezei şi al sistematizării.”

Aristotel

Politica
Cartea despre educaţie
Diogene, filozof pitagorician aproape contemporan cu Aristotel, zice: „Care este principiul oricărui stat? - Educaţia copiilor".
Nu se ştie nici măcar dacă trebuie să ne ocupăm mai mult a forma inteligenţa ori a forma inima.
Astăzi, educaţia se alcătuieşte, îndeobşte, din patru părţi deosebite: literele, gimnastica, muzica şi câteodată desenul; cea dintâi şi cea din urmă de un folos pe cât de pozitiv, pe atât de variat în toată viaţa; a doua, potrivită spre a forma curajul. Cât despre muzică, se ridică unele îndoieli cu privire la utilitatea sa. îndeobşte este privită ca un obiect numai de plăcere; dar cei vechi făcuseră din ea o parte necesară a educaţiei, convinşi că natura însăşi, după cum am spus-o aşa de adesea, ne cere nu numai o întrebuinţare vrednică de laudă a activităţii noastre, dar şi o întrebuinţare nobilă a timpului nostru liber. Natura, ca să o spun încă o dată, natura este principiul a orice.
Curajul, printre animale ca şi printre oameni, nu aparţine celor mai sălbatici; aparţine, din contră, acelora care reunesc blândeţea cu mărinimia leului.
A înfrunta cu nobleţe primejdia nu este nici curajul unui lup, nici al unei fiare, este partea exclusivă a omului curajos
Se va recunoaşte fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce se dă copiilor. Cineva nu se instruieşte jucându-se, iar studiul este totdeauna anevoios. Adăugăm că timpul liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vârstei care urmează după ea: lipsa de ocupaţie este capătul unei cariere, iar o fiinţă incompletă nu trebuie să se oprească câtuşi de puţin.
Oamenii fac adesea din plăcere scopul de căpetenie al vieţii

virtutea constă tocmai în faptul de a putea să ne bucurăm, să iubim, să urâm potrivit raţiunii

Fiecare nu găseşte plăcere decât în ceea ce corespunde naturii sale

posibilul şi convenabilul sunt principiile care trebuie mai ales să călăuzească pe toţi oamenii, dar numai vârsta indivizilor hotărăşte şi pe unul şi pe celălalt

Octavian Paler - Scrisori imaginare

"La ce bun poetul în vreme de secetă? Să cânte ploiele atunci cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi ne dor, (...) când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil. (...) şi cel ce cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit pentru nebunia şi curajul său care cântă ploile, care cântă torentele, când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. (...) şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie."

Adevarul despre Eminescu

http://www.mihai-eminescu.net/adevarul-despre-eminescu/



Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.


Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.


De la Nistru pan’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.


Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.


Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.


Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)


Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).


Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.


Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.


Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.


Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.


Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.


Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.


Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

Mircea Vulcanescu - SCOALA SOCIOLOGICA A LUI DIMITRIE GUSTI

MISIUNEA SOCIALA A PROFESORULUI ÎN GENERE

Creatia si transmiterea valorilor
Formele universitare si extrauniversitare

Încercarea de a privi izolat un singur aspect din activitatea proteica a unui om care toata viata lui a luptat împotriva marginirii pe care o implica unilateralitatea seamana prea mult cu o tradare, pentru ca un discipol constiincios sa o îndrazneasca fata de figura maestrului sau, fara a avea convingerea ca aspectul a carui izolare o urmareste nu închide-n el trasaturile esentiale ale chipului pe care-si propune sa-l reconstituie.
Într-adevar, daca Dimitrie Gusti a fost, rând pe rând, publicist, conferentiar, presedinte al Institutului Social Român, director al "Arhivei pentru stiinta si reforma sociala", director al Casei Culturii Poporului, academician si vicepresedinte al Academiei, presedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, presedinte al Oficiului National al Cooperatiei, presedinte al Societatii de Radiodifuziune, decan al Facultatii de Litere, ministru de Instructie, director general al Fundatiei Culturale Regale "Principele Carol" si autor de carti didactice, nu numai ca a fost înainte de orice - si a ramas mai presus de orice - profesor; dar toate celelalte activitati ale lui îsi gasesc rost si temei în exigentele carierei lui profesorale.
Daca în rândurile ce urmeaza, consacrate acestei activitati, voi izbuti sa lamuresc acest lucru, sunt sigur nu numai ca nu voi fi tradat învatatura, dar voi fi si ilustrat, printr-un exemplu viu, relatia ce trebuie sa existe, dupa aceasta învatatura, între practica si teorie, între acele "sociologia cogitans" si "sociologia militans" de care vorbeste maestrul.
Activitatea profesorala a lui Dimitrie Gusti apare astfel ca o cheie de bolta ce leaga planul activitatii sale filosofice cu acela al activitatii lui sociale si politice.

Functia sociala a "profesorului" e o functie dubla, simultan conservatoare si creatoare. Pe de o parte, el e menit sa predea stiinta, adica sa transmita generatiilor urmatoare, nealterat, ansamblul de cunostinte si valori care-i constituie disciplina, aparând-o de intruziunea falselor valori si a perspectivelor interesat înselatoare ce se tes în jurul ei.
Pe de alta parte, el este dator sa sporeasca acest patrimoniu cultural, fie creând direct stiinta prin cercetari originale, fie contribuind indirect la dezvoltarea ei: prin pregatirea elementelor capabile s-o retransmita si sa creeze, la rândul lor; prin înmultirea si îmbunatatirea mijloacelor de lucru; ori prin constituirea si dezvoltarea unui mediu intelectual în stare sa sustina, prin preocuparile lui, interesul pentru activitatea stiintifica si sa încurajeze eforturile cercetatorilor.
Pentru îndeplinirea acestei duble misiuni, universitatea pune la dispozitia profesorului doua forme principale de activitate: cursul si seminarul.
Functiunea amândorura e precumpanitor informativa.
Totusi, de cele mai multe ori, cursul îndeplineste si o functiune creatoare, dând prilej profesorului sa expuna rezultatele cercetarilor lui originale, sau cel putin sa îmbrace materia disciplinei într-o forma care-i tradeaza propria orientare stiintifica.
Într-adevar, chiar atunci când profesorul nu expune rezultatele unor cercetari proprii, functiunea creatoare a cursului nu e cu totul înlaturata. Coordonarea informatiei, critica ei, înmanuncherea dupa criterii definite dezvaluie articulatiile gândirii personale a profesorului. Prin simplul fapt ca acesta e nevoit sa expuna sistematic materia disciplinei, orisice curs tinde sa devina schita unui sistem.
Caracterul creator al cursurilor e cu atât mai important, încât în unele tari universitatile impun profesorului - ca o conditie a mentinerii sale la catedra - originalitatea cursurilor si regulata publicare a lor, lasând astfel pe seama manualelor transmiterea propriu-zisa a bagajului de cunostinte.
Fata de curs, seminarul nu exercita decât o functiune creatoare indirecta.
Participarea activa a studentilor la lucrari, deprinderea lor cu folosirea tehnicilor stiintifice, confruntarea publica a tezelor exprimate în sedinte contribuie, fireste, la dezvoltarea indirecta a disciplinei, în felul care s-a aratat mai sus.
În afara acestor doua aspecte, curat universitare, ale activitatii profesorale, aceasta activitate îmbraca si alte forme, extrauniversitare, în strânsa legatura cu cele dintâi, pe care nu fac decât sa le dezvolte.
Unele din aceste activitati au drept scop documentarea indispensabila ambelor teluri ale activitatii profesorale. Ele urmaresc: înfiintarea si dezvoltarea bibliotecilor de specialitate, a salilor de lectura, a muzeelor, expozitiilor si în genere a oricaror centre de informatie stiintifica.
Altele au ca obiect principal cercetarea propriu-zisa.
În rândul lor, întâlnim: lucrarile practice, campaniile de cercetari, înfiintarea si dezvoltarea institutelor stiintifice, a laboratoriilor si a centrelor de investigatie, în genere.
Alte activitati tind catre publicarea si raspândirea rezultatelor cercetarii si a informatiei documentare. În acest grup se cuprind: comunicarile facute în sectiile asociatiilor stiintifice, conferintele publice, publicatiile proprii, înfiintarea si îndrumarea revistelor de specialitate, editurile de publicatii stiintifice si, în general, centrele de publicatii.
În sfârsit, uneori activitatea profesorala e încoronata de o serie de întreprinderi si institutii în care se urmareste aplicarea rezultatelor cercetarilor stiintifice pe un plan mai mult sau mai putin întins, constituind deci centre de aplicatie a rezultatelor activitatii profesorale, care stau practic sub autoritatea si controlul acesteia.
Toate aceste activitati si institutii nu fac decât sa multiplice, sa dezvolte si sa potenteze în viata culturala activitatea ce radiaza de la catedra.
Coordonarea unui ansamblu atât de impresionant de activitati ce deriva din activitatea profesorala si o sustin nu ar fi posibila, daca toate acestea nu ar avea un principiu comun de unificare spirituala.
Acest principiu nu e numai curiozitatea dezinteresata.
Oricât ar fi de adevarat ca întregul învatamânt, ca traditie de cunostinte, ca si întreaga creatie culturala sunt subordonate adevarului, nu trebuie uitat ca nici un învatamânt si nici o creatie de valori nu sunt organizate în afara anumitor chipuri sociale de a-si înfatisa binele si frumosul. De aceea, nu exista nici o activitate profesorala care sa transmita numai cunostinte si sa nu participe sau sa nu încerce sa împartaseasca si un anumit ideal etic-social.
Pretinsa "dezinteresare" si "obiectivitate" stiintifica nu sunt decât tot asemenea "tinute etice", propuse spiritelor ca îndreptar în munca stiintifica.
Idealul etic social este principiul dinamic prin care se unifica, la urma urmelor, activitatea profesorala si capata sens si configuratie proprie. Prin aceasta, învatamântul unui profesor ramâne ca o pecete spirituala asupra tuturor celor care s-au împartasit din el.
Si, în afara lui, vocatia profesorala ramâne fara înteles.

Descartes

"... acţiunile noastre, nesuferind adesea nici o amânare, este un adevăr foarte sigur că, atunci când nu ne stă în putinţă să alegem opiniile cele mai adevărate, trebuie să urmăm pe cele mai probabile şi, chiar când nu găsim nici o probabilitate nici la unele, nici la altele, trebuie totuşi să ne hotărâm la unele anume şi sa le socotim, după aceea, nu ca neîndoielnice în aplicarea lor, ci ca foarte adevărate şi foarte sigure, numai fiindcă raţiunea însăşi care ne-a determinat să le alegem este dreaptă şi sigură."
Discurs asupra metodei de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe
Partea a III-a Câteva reguli despre morală scoase din această metodă

Criză la pungă

de Cristian Tudor POPESCU
gandul.ro 06 IANUARIE 2009

De ani de zile întâmpin privirea nedumerită a vânzătoarelor de la megaimajul de pe 1 Mai: ele îmi pun cumpărăturile în cât mai multe pungi, două-trei pacheţele într-una, un pet de 1 l în alta, pâinea în alta, eu protestez şi încerc să le bag în cât mai puţine – asta când nu am la mine pungoiul de rafie de veşnică folosinţă, care le face pe fete să mă privească la fel de ciudat. Desenul negru pătrăţos al megaimajului pe plasticul palid şi subţire al vrafurilor de pungi mi s-a părut întotdeauna că seamănă cu un cap de mort.

De câte ori arunc în tomberon câte un şomoiog de 15-20 de pungi de plastic, mă traversează vaga senzaţie că sunt complice la o crimă şi ascund cadavrul. O crimă colectivă: gândul că în aceeaşi clipă milioane de oameni aruncă „la gunoi“ miliarde de pungi şi peturi, după ce le-au utilizat câteva minute sau câteva zile, mă înfioară. Când din mine nu vor mai fi rămas nici ciolanele, adică peste 3-400 de ani, punga şi petul încă se vor ţine bine pe Pământ. Marfa trece, omul trece, pungile rămân. Şi în tot acest timp vor otrăvi solul, apa şi aerul, grăbind astfel transfomarea unor fiinţe umane în rămăşiţe biodegradabile – cât or mai fi şi astea, că la câte E-uri bagi în tine cât vieţuieşti, în pământ ţi-e tot mai greu să putrezeşti.

Comunismul m-a învăţat că totdeauna ceva nu e în regulă cu ce e gratis şi pentru toţi. Capitalismul te ameţeşte ca să uiţi asta. Când umpli o pungă gratuită cu produse din supermarket, nu eşti în stare să judeci că punga aceea va fi mai scump plătită decât toată marfa din ea, de tine şi de copiii copiilor tăi.

Prin anii ’60-’70, tăiam la gură dozele de bere occidentală golite, rătăcite prin România şi puneam cu mândrie creioane şi pixuri în ele.

Ani de zile am băut apă la tenis dintr-un pet italienesc de jumătate de litru pe care scria San Pellegrino. Mai ţineţi minte pungile de 1 leu, pungile de lux „Kent“, sau „Denim“ care se puneau deoparte, împăturite frumos, ca să fie folosite la ocazii – un doctor, un măcelar, un instructor auto? Acum însă, comunismul opresor a fost învins, democraţia capitalistă triumfă, prin urmare, cetăţenii liberi umflă pungi cu teancul de pe tejgheaua casei de marcat.

Iar pungile gratis mai sunt şi unul – simplu şi eficient – dintre trucurile care te împing pe nesimţite să cumperi mai mult decât ai nevoie şi te ţine buzunarul într-un mall sau un supermarket. Asta ca să poţi arunca după aceea la gunoi mai mult de un sfert din produsele alimentare care ajung să se învechească. S-ar mai petrece lucrurile aşa, oare, dacă ar veni omul la cumpărături, cum se întâmpla în negura vremurilor, cu sacoşa, cu săcoteiul, cu plasa de acasă?

Ministrul mediului, Attila Korodi, proaspăt debarcat, afirmă că „pungile de plastic pur şi simplu nu pot fi interzise în Europa“. Formidabil, dar unde pot fi interzise ele, în Congo? Da, căci punga de plastic aruncată după în medie 20 min. de întrebuinţare este garanţia respectării drepturilor omului, căci astăzi, dacă nu e consumator, omul nu este om, iar în mâna statuii Libertăţii ar trebui nu să ardă împietrit o făclie, ci să fluture vie în vânt o pungă albă de plastic.

Aşa că, se propune suprataxarea separată a pungilor, ceea ce la Carrefour, de pildă, deja se întâmplă începând cu 1 ianuarie. Sunt curios dacă asta va duce în România – în Irlanda a mers – la reducerea achiziţiilor de pungi, cât şi a nebuniei generale a shoppingului.

M-aş mira, dar aş fi fericit să văd că primul efect al crizei pe teritoriul patriei noastre ar fi să ne minunăm de câte lucruri nu avem nevoie.

ctp@gandul.info