KANT

fragment din cursul Domnului Prof. univ. Dr. Valentin Muresan, Fac. de Filosofie, Universitatea Bucuresti

Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorită implicării sale totale în mişcarea iluministă, mişcare emancipatoare care a creat era modernă, mai e numit adesea şi „filosoful Luminării”. Într-o societate românească tarată de multe trăsături pre-moderne, avem ce învăţa de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru - este extras din studiul său „Ce este Luminarea?”:

“Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi. Starea de minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a se sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul să te serveşti de propria minte! Aceasta este deviza luminării”.

Ceea ce ne spune Kant aici este că valoarea centrală a mişcării politice şi culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. ieşirea omului de sub orice tutelă menită să-i dicteze din afară destinul, fie aceasta autoritatea instituţiilor statului, voinţa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinţă exterioară în sfera vieţii private sau în unele sfere ale vieţii publice trebuie limitată într-o măsură rezonabilă. După secole de „morală a supunerii”, cum a fost morala medievală, a supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu sau a stăpânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale raţiuni. E omul capabil să se guverneze singur, opus modelului creştin al omului păcătos prin natură şi ca atare incapabil să-şi croiască el însuşi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politică şi strâns legată de cea de libertate, i-a fost foarte apropiată lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoaşterea autonomiei universitare şi a libertăţii academice, adică a dreptului profesorilor din universitate de a-şi gândi singuri programele şi manualele, de a nu fi îngrădiţi din raţiuni politice şi religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe să le aibă aceştia într-un stat prusac organizat după un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii. Nu e aşadar întâmplător că reforma morală preconizată de Kant va purta pecetea epocii sale iar etica sa va fi numită pe bună dreptate o „etică a autonomiei”, adică una care are drept concept central conceptul de autonomie de fiinţă umană autonomă; mai explicit vorbind, respectul fiinţei umane raţionale autonome este pus aici drept criteriu suprem al evaluării morale a faptelor noastre. E ceea ce el numeşte respectul demnităţii fiinţei umane privită ca fiinţă morală, altfel spus ca fiinţă autonomă. Etica iluministă a lui Kant a fost, aşadar, o etică a autoguvernării fiinţei umane prin reguli morale raţionale. Opusul unei morale a autonomiei e o morală a heteronomiei, o morală având în centru ideea de om incapabil să-şi dea singur legile morale – legi care-i vin aşadar de la Dumnezeu prin intermediul Bisericii sau de la o elită intelectuală ce posedă monopolul moralităţii (Leibniz, Wolff), masa nefiind capabilă de gândire morală. Pentru Kant, dimpotrivă, morala nu înseamnă supunere la legile arbitrare ale unei voinţe exterioare şi impenetrabile, ci supunerea deliberată la legile morale ale raţiunii proprii, raţiune pe care o posedă fiecare persoană morală. Etica iluministă a lui Kant e o ilustrare în plus a sloganului vremii că omul trebuie să devină valoarea supremă pentru om. Kant s-a născut la Königsberg, capitala Prusiei orientale, un oraş prosper, cu o istorie tumultoasă. Astăzi se numeşte Kaliningrad şi e o enclavă la Marea Baltică a Rusiei post-sovietice. Personajul nostru a trăit o viaţă austeră de profesor la Universitatea Albertină din acest oraş, fondată în 1544 de Albert, primul duce al Prusiei, ca aşezământ de învăţământ lutheran. Nu a părăsit niciodată oraşul de baştină.
Avea o casă cu etaj, nu departe de castelul regal, iar în perioada în care era doar colaborator al universităţii îşi organizase la parter o sală de curs unde veneau studenţii săi, dar şi un numeros public din oraş, contra unei taxe.
Era extrem de matinal şi îşi făcuse un obicei din a invita la prânz prieteni din oraş sau colegi de universitate, cu care discuta treburi politice, universitare, evenimente europene sau noutăţi ştiinţifice şi tehnice, dar niciodată propria sa filosofie.
A studiat şi a fost profesor la universitatea din Königsberg. A fost crescut şi educat în spiritul moralei protestante (pietiste) care se caracteriza mai cu seamă prin două trăsături distinctive: accentuarea caracterului absolut (sfânt) al datoriilor morale (rigorismul moral al omului cu principii – acesta e modelul omului moral pe care l-a cunoscut şi cultivat Kant) şi prioritatea dată curăţeniei sufleteşti, intenţiei bune, în raport cu fapta în judecarea moralităţii (şi a credinţei) unei persoane. A fi moral înseamnă, în acest sens popular, a-ţi face fără nici o ezitare datoria dictată de propria constiinta si a veghea zilnic la puritatea constiintei tale. Ambele aceste trasaturi vor fi absorbite în teoria etică (nereligioasă) a lui Kant: mai întâi, el evită relativismul moral prin căutarea şi justificarea unor datorii morale absolute, care nu au excepţii; în al doilea rând, avem caracterul neconsecinţionist (deontologist sau legalist) al teoriei sale etice. Din perspectiva acestuia din urmă, nu consecinţele bune sau rele ale acţiunii contează în judecarea morală a ei, ci faptul că ea respectă o datorie dictată de raţiune şi o face nu din cauza fricii de pedeapsă, ci pur şi simplu pentru că aşa ne dictează conştiinţa.