Metoda în filosofie

Istoria filosofiei înfăţişează o varietate metodologică şi stilistică, obiectivate în curente şi orientări de nuanţe diferite.

Conceptul de metodă ("metodos" - cale, mijloc) semnifică calea pe care o urmează gândirea în perpetua sa mişcare, ansamblu de principii, reguli şi tehnologii de investigare a realităţii. Filosofia operează cu o metodologie variată:

a) maieutica (gr. "maieutike'' - pricepere de a moşi) - arta de a-l face pe interlocutor să conştientizeze adevăruri pe care nu ştia că le ştie; metodă fundamentată pe teoria ideilor înnăscute; Socrate, părintele acestei metode, pornea de la premisa că adevărurile care ţin de lumea esenţelor sunt evidente, dar oamenii nu le conştientizează, fapt pentru care este nevoie de moşirea lor prin întrebări;

b) dialogul - modalitate de a analiza o problemă filosofică, pe bază de dezbatere, discuţie contradictorie, confruntare critică, dezbatere constituită dintr-o suită de întrebări şi răspunsuri în cadrul unei conversaţii colective, concepută ca o cercetare critică a unor principii, idei, concepte filosofice; de exemplu, cel 28 de dialoguri ale lui Platon, în care Socrate, simbolul înţelepciunii, joacă rolul de moderator; unele scrieri ale lui Galilei, Leibniz, Diderot, Cantemir etc.;

c) dialectica – (gr. "dialektike'', format din "dia'' - cu; "legein''- a vorbi, a discuta) arta de a ajunge la adevăr prin punerea în evidenţă şi combaterea contradicţiilor din afirmaţiile preopinentului; are multiple sensuri: metodă care mijloceşte pătrunderea gândirii la nivelul ideii (Platon); artă sau ştiinţă a devenirii prin contradicţii (Augustin); teorie a devenirii prin contradicţii (Hegel); teorie a conexiunii (Marx); în perioada contemporană dialectica s-a dezvoltat în variantele mai cunoscute - dialectica marxistă, negativă (Adorno), neoraţionalistă (G. Bachelard);

d) scolastica (gr. "skhole'' – şcoală) - metodă specifică perioadei medievale, teorie a argumentării după principiile logicii clasice (formale), dar cu sens speculativ, folosită îndeosebi pentru demonstrarea dogmelor religioase; de exemplu, argumentul ontologic, privind existenţa lui Dumnezeu, formulat de T. d' Aquino;

e) inducţia (Aristotel, Bacon, J.St. Mill) - un procedeu de formare a conceptelor, o modalitate de cunoaştere de la particular la general, de la o totalitate de elemente la o proprietate generală; în procesul cunoaşterii, inducţia şi deducţia funcţionează în strânsă conexiune, susţinându-se reciproc;

f) deducţia (Aristotel, Descartes, Leibniz) - modalitate de cunoaştere de la general la particular, formă de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise; tipul fundamental de deducţie cu propoziţii categorice este silogismul;

g) metafizica (gr. "meta'' - după, "physike'' – fizică) - impusă de dezvoltarea ştiinţelor, metodă antidialectică (Hegel), se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, absolutizarea unor laturi ale realităţii - independenţa, stabilitatea relativă, absenţa contradicţiilor etc.; a fost consacrată în filosofie de Fr. Bacon şi J. Locke;

h) fenomenologia (Fichte, Hegel, Husserl - "Idei pentru o fenomenologie pură'', 1924) - teorie a conştiinţei intenţionale orientată spre un anumit nivel al realităţii şi al esenţei; accederea la fenomen, prin care Husserl înţelegea esenţa dată a priori, este realizabilă prin două procedee: reducţia fenomenologică - punerea în paranteze a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, ceea ce are ca efect faptul că lumea încetează să mai fie obiect de cunoaştere; prin punerea în paranteze se scoate în afara câmpului discuţiei ceea ce este neesenţial, a materiei, fapt ce duce la degajarea prin abstracţie a formei, şi intuirea esenţei - sesizarea esenţei pure; actul de cunoaştere urmează firul logic: Obiect - Concept - Esenţă; ridicarea de la obiectul determinat la conceptul său, de la acesta mai departe la esenţa (eidos) sa şi, apoi, la sesizarea intenţionalităţii de care acesta este legată (noema) şi la precizarea actului donator de sens (noesa);

k) hermeneutica (Dilthey, Gadamer, Ricoeur, Freud) - teorie a interpretării şi înţelegerii semnelor; metodă folosită în analiza structurală şi psihanaliză; presupune a da un sens gândurilor, textelor, a te raporta la un altul urmând principiul: "adu-mi cel mai bun argument al tău''. Conform opiniei lui Ricoeur, această metodă semnifică efortul gândirii de a descifra sensul ascuns în sensul aparent, de a decodifica straturile de semnificaţii implicate în semnificaţia manifestă; de pildă, catrenele lui Nostradamus, visele la Freud au semnificaţii diferite la un profan şi la un specialist. Metoda implică construirea unui cerc hermeneutic, care cuprinde o schemă de interrelaţii între interpret şi datele textului, alternanţele tot-parte, analiză-sinteză, trecut-prezent, inducţie-deducţie precum şi un complex de reguli şi criterii de interpretare şi înţelegere;

l) metoda analitică (Frege, Carnap, Quine etc.) - interpretarea filosofică a rezultatelor analizelor logice, prezintă valoare în teoria ştiinţei, logică şi epistemologie, pentru înţelegerea naturii raţionamentelor ştiinţifice, a structurii deductive şi unităţilor conceptuale ale teoriilor ştiinţifice.