MISIUNEA SOCIALA A PROFESORULUI ÎN GENERE
Creatia si transmiterea valorilor
Formele universitare si extrauniversitare
Încercarea de a privi izolat un singur aspect din activitatea proteica a unui om care toata viata lui a luptat împotriva marginirii pe care o implica unilateralitatea seamana prea mult cu o tradare, pentru ca un discipol constiincios sa o îndrazneasca fata de figura maestrului sau, fara a avea convingerea ca aspectul a carui izolare o urmareste nu închide-n el trasaturile esentiale ale chipului pe care-si propune sa-l reconstituie.
Într-adevar, daca Dimitrie Gusti a fost, rând pe rând, publicist, conferentiar, presedinte al Institutului Social Român, director al "Arhivei pentru stiinta si reforma sociala", director al Casei Culturii Poporului, academician si vicepresedinte al Academiei, presedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, presedinte al Oficiului National al Cooperatiei, presedinte al Societatii de Radiodifuziune, decan al Facultatii de Litere, ministru de Instructie, director general al Fundatiei Culturale Regale "Principele Carol" si autor de carti didactice, nu numai ca a fost înainte de orice - si a ramas mai presus de orice - profesor; dar toate celelalte activitati ale lui îsi gasesc rost si temei în exigentele carierei lui profesorale.
Daca în rândurile ce urmeaza, consacrate acestei activitati, voi izbuti sa lamuresc acest lucru, sunt sigur nu numai ca nu voi fi tradat învatatura, dar voi fi si ilustrat, printr-un exemplu viu, relatia ce trebuie sa existe, dupa aceasta învatatura, între practica si teorie, între acele "sociologia cogitans" si "sociologia militans" de care vorbeste maestrul.
Activitatea profesorala a lui Dimitrie Gusti apare astfel ca o cheie de bolta ce leaga planul activitatii sale filosofice cu acela al activitatii lui sociale si politice.
Functia sociala a "profesorului" e o functie dubla, simultan conservatoare si creatoare. Pe de o parte, el e menit sa predea stiinta, adica sa transmita generatiilor urmatoare, nealterat, ansamblul de cunostinte si valori care-i constituie disciplina, aparând-o de intruziunea falselor valori si a perspectivelor interesat înselatoare ce se tes în jurul ei.
Pe de alta parte, el este dator sa sporeasca acest patrimoniu cultural, fie creând direct stiinta prin cercetari originale, fie contribuind indirect la dezvoltarea ei: prin pregatirea elementelor capabile s-o retransmita si sa creeze, la rândul lor; prin înmultirea si îmbunatatirea mijloacelor de lucru; ori prin constituirea si dezvoltarea unui mediu intelectual în stare sa sustina, prin preocuparile lui, interesul pentru activitatea stiintifica si sa încurajeze eforturile cercetatorilor.
Pentru îndeplinirea acestei duble misiuni, universitatea pune la dispozitia profesorului doua forme principale de activitate: cursul si seminarul.
Functiunea amândorura e precumpanitor informativa.
Totusi, de cele mai multe ori, cursul îndeplineste si o functiune creatoare, dând prilej profesorului sa expuna rezultatele cercetarilor lui originale, sau cel putin sa îmbrace materia disciplinei într-o forma care-i tradeaza propria orientare stiintifica.
Într-adevar, chiar atunci când profesorul nu expune rezultatele unor cercetari proprii, functiunea creatoare a cursului nu e cu totul înlaturata. Coordonarea informatiei, critica ei, înmanuncherea dupa criterii definite dezvaluie articulatiile gândirii personale a profesorului. Prin simplul fapt ca acesta e nevoit sa expuna sistematic materia disciplinei, orisice curs tinde sa devina schita unui sistem.
Caracterul creator al cursurilor e cu atât mai important, încât în unele tari universitatile impun profesorului - ca o conditie a mentinerii sale la catedra - originalitatea cursurilor si regulata publicare a lor, lasând astfel pe seama manualelor transmiterea propriu-zisa a bagajului de cunostinte.
Fata de curs, seminarul nu exercita decât o functiune creatoare indirecta.
Participarea activa a studentilor la lucrari, deprinderea lor cu folosirea tehnicilor stiintifice, confruntarea publica a tezelor exprimate în sedinte contribuie, fireste, la dezvoltarea indirecta a disciplinei, în felul care s-a aratat mai sus.
În afara acestor doua aspecte, curat universitare, ale activitatii profesorale, aceasta activitate îmbraca si alte forme, extrauniversitare, în strânsa legatura cu cele dintâi, pe care nu fac decât sa le dezvolte.
Unele din aceste activitati au drept scop documentarea indispensabila ambelor teluri ale activitatii profesorale. Ele urmaresc: înfiintarea si dezvoltarea bibliotecilor de specialitate, a salilor de lectura, a muzeelor, expozitiilor si în genere a oricaror centre de informatie stiintifica.
Altele au ca obiect principal cercetarea propriu-zisa.
În rândul lor, întâlnim: lucrarile practice, campaniile de cercetari, înfiintarea si dezvoltarea institutelor stiintifice, a laboratoriilor si a centrelor de investigatie, în genere.
Alte activitati tind catre publicarea si raspândirea rezultatelor cercetarii si a informatiei documentare. În acest grup se cuprind: comunicarile facute în sectiile asociatiilor stiintifice, conferintele publice, publicatiile proprii, înfiintarea si îndrumarea revistelor de specialitate, editurile de publicatii stiintifice si, în general, centrele de publicatii.
În sfârsit, uneori activitatea profesorala e încoronata de o serie de întreprinderi si institutii în care se urmareste aplicarea rezultatelor cercetarilor stiintifice pe un plan mai mult sau mai putin întins, constituind deci centre de aplicatie a rezultatelor activitatii profesorale, care stau practic sub autoritatea si controlul acesteia.
Toate aceste activitati si institutii nu fac decât sa multiplice, sa dezvolte si sa potenteze în viata culturala activitatea ce radiaza de la catedra.
Coordonarea unui ansamblu atât de impresionant de activitati ce deriva din activitatea profesorala si o sustin nu ar fi posibila, daca toate acestea nu ar avea un principiu comun de unificare spirituala.
Acest principiu nu e numai curiozitatea dezinteresata.
Oricât ar fi de adevarat ca întregul învatamânt, ca traditie de cunostinte, ca si întreaga creatie culturala sunt subordonate adevarului, nu trebuie uitat ca nici un învatamânt si nici o creatie de valori nu sunt organizate în afara anumitor chipuri sociale de a-si înfatisa binele si frumosul. De aceea, nu exista nici o activitate profesorala care sa transmita numai cunostinte si sa nu participe sau sa nu încerce sa împartaseasca si un anumit ideal etic-social.
Pretinsa "dezinteresare" si "obiectivitate" stiintifica nu sunt decât tot asemenea "tinute etice", propuse spiritelor ca îndreptar în munca stiintifica.
Idealul etic social este principiul dinamic prin care se unifica, la urma urmelor, activitatea profesorala si capata sens si configuratie proprie. Prin aceasta, învatamântul unui profesor ramâne ca o pecete spirituala asupra tuturor celor care s-au împartasit din el.
Si, în afara lui, vocatia profesorala ramâne fara înteles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu