Criză la pungă

de Cristian Tudor POPESCU
gandul.ro 06 IANUARIE 2009

De ani de zile întâmpin privirea nedumerită a vânzătoarelor de la megaimajul de pe 1 Mai: ele îmi pun cumpărăturile în cât mai multe pungi, două-trei pacheţele într-una, un pet de 1 l în alta, pâinea în alta, eu protestez şi încerc să le bag în cât mai puţine – asta când nu am la mine pungoiul de rafie de veşnică folosinţă, care le face pe fete să mă privească la fel de ciudat. Desenul negru pătrăţos al megaimajului pe plasticul palid şi subţire al vrafurilor de pungi mi s-a părut întotdeauna că seamănă cu un cap de mort.

De câte ori arunc în tomberon câte un şomoiog de 15-20 de pungi de plastic, mă traversează vaga senzaţie că sunt complice la o crimă şi ascund cadavrul. O crimă colectivă: gândul că în aceeaşi clipă milioane de oameni aruncă „la gunoi“ miliarde de pungi şi peturi, după ce le-au utilizat câteva minute sau câteva zile, mă înfioară. Când din mine nu vor mai fi rămas nici ciolanele, adică peste 3-400 de ani, punga şi petul încă se vor ţine bine pe Pământ. Marfa trece, omul trece, pungile rămân. Şi în tot acest timp vor otrăvi solul, apa şi aerul, grăbind astfel transfomarea unor fiinţe umane în rămăşiţe biodegradabile – cât or mai fi şi astea, că la câte E-uri bagi în tine cât vieţuieşti, în pământ ţi-e tot mai greu să putrezeşti.

Comunismul m-a învăţat că totdeauna ceva nu e în regulă cu ce e gratis şi pentru toţi. Capitalismul te ameţeşte ca să uiţi asta. Când umpli o pungă gratuită cu produse din supermarket, nu eşti în stare să judeci că punga aceea va fi mai scump plătită decât toată marfa din ea, de tine şi de copiii copiilor tăi.

Prin anii ’60-’70, tăiam la gură dozele de bere occidentală golite, rătăcite prin România şi puneam cu mândrie creioane şi pixuri în ele.

Ani de zile am băut apă la tenis dintr-un pet italienesc de jumătate de litru pe care scria San Pellegrino. Mai ţineţi minte pungile de 1 leu, pungile de lux „Kent“, sau „Denim“ care se puneau deoparte, împăturite frumos, ca să fie folosite la ocazii – un doctor, un măcelar, un instructor auto? Acum însă, comunismul opresor a fost învins, democraţia capitalistă triumfă, prin urmare, cetăţenii liberi umflă pungi cu teancul de pe tejgheaua casei de marcat.

Iar pungile gratis mai sunt şi unul – simplu şi eficient – dintre trucurile care te împing pe nesimţite să cumperi mai mult decât ai nevoie şi te ţine buzunarul într-un mall sau un supermarket. Asta ca să poţi arunca după aceea la gunoi mai mult de un sfert din produsele alimentare care ajung să se învechească. S-ar mai petrece lucrurile aşa, oare, dacă ar veni omul la cumpărături, cum se întâmpla în negura vremurilor, cu sacoşa, cu săcoteiul, cu plasa de acasă?

Ministrul mediului, Attila Korodi, proaspăt debarcat, afirmă că „pungile de plastic pur şi simplu nu pot fi interzise în Europa“. Formidabil, dar unde pot fi interzise ele, în Congo? Da, căci punga de plastic aruncată după în medie 20 min. de întrebuinţare este garanţia respectării drepturilor omului, căci astăzi, dacă nu e consumator, omul nu este om, iar în mâna statuii Libertăţii ar trebui nu să ardă împietrit o făclie, ci să fluture vie în vânt o pungă albă de plastic.

Aşa că, se propune suprataxarea separată a pungilor, ceea ce la Carrefour, de pildă, deja se întâmplă începând cu 1 ianuarie. Sunt curios dacă asta va duce în România – în Irlanda a mers – la reducerea achiziţiilor de pungi, cât şi a nebuniei generale a shoppingului.

M-aş mira, dar aş fi fericit să văd că primul efect al crizei pe teritoriul patriei noastre ar fi să ne minunăm de câte lucruri nu avem nevoie.

ctp@gandul.info