"Asa cum cineva poate observa, in toate afacerile umane, daca le examinam cu atentie, este imposibil sa inlocuiesti un incovenient fara a face sa apara un altul... In concluzie, in toate discutiile trebuie sa se determine care alternativa implica mai putine inconveniente si sa o considere pe aceasta ca fiind cea mai buna; pentru ca, niciodata nu poate cineva sa gaseasca o chestiune bine conturata si nesusceptibila de a fi discutata."
Machiavelli, Discursuri
miercuri, 18 noiembrie 2009
luni, 16 noiembrie 2009
vineri, 30 octombrie 2009
Rolul statului in societatea contemporana
ION ILIESCU
ALOCUTIUNE
Prezentata cu prilejul primirii titlului de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti
- 26 ianuarie 2004 -
Domnule Rector,
Distinşi membri ai Senatului şi ai corpului profesoral,
Dragi studenţi,
Doamnelor şi domnilor,
Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o, acordându-mi titlul de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, instituţie de învăţământ superior care şi-a câştigat un binemeritat loc de frunte în sânul comunităţii academice româneşti. Personal am susţinut iniţiativa înfiinţării ei, fiind conştient de rolul unei astfel de instituţii în formarea elitelor politice şi administrative ale României democrate, în diseminarea valorilor şi principiilor societăţii moderne, deschise, bazate pe statul de drept şi pe respectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Sunt bucuros să constat că în anii care au trecut de la înfiinţare, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a reuşit să devină un factor activ al dezbaterii publice, supunând atenţiei opiniei publice şi specialiştilor subiecte legate de realităţile şi problemele tranziţiei interne, de reforma spaţiului politic şi a instituţiilor publice, locale şi centrale, de schimbările structurale necesare integrării europene şi euro-atlantice ale României.
Văd în acordarea titlului de “Doctor Honoris Causa” recunoaşterea eforturilor şi a contribuţiei proprii, în calitatea pe care am avut-o în aceşti ani, pentru a da conţinut şi finalitate proceselor de transformări structurale care au urmat după decembrie 1989, în concordanţă cu valorile, principiile şi obiectivele Revoluţiei Române.
În prelegerea de azi, doresc să mă opresc asupra unei teme actuale, obiect al multor controverse şi anume: locul şi rolul statului în societatea contemporană. Statul, oricare ar fi fost natura şi conţinutul său instituţional în decursul istoriei, a reprezentat poate cel mai important răspuns, sau mai bine spus, cea mai structurată soluţie pentru membrii societăţii la problemele ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc. De aceea, statul va rămâne permanent în centrul dezbaterii publice, pentru că nu ne putem imagina o societate şi o economie performante, capabile să răspundă nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor, care să le garanteze, să le apere şi să le asigure exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi care să se dispenseze de stat.
Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei individului de tehnologie, caracterul limitat al resurselor vitale pentru asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării sociale, adâncirea sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu rapiditate la nivel global – cresc gradul de complexitate al lumii în care trăim. La aceasta se adaugă antagonismul tot mai evident între statele naţionale şi marile firme cu vocaţie globală. Aceste evoluţii ne pun, firesc, în faţa unor întrebări: mai avem nevoie de stat? De cât “stat” avem nevoie? Ce fel de “stat” poate răspunde concomitent unei diversităţi atât de mari de viziuni şi de interese fără a deveni o formă lipsită de conţinut?
Din nefericire, cei care formulează răspunsuri la unele dintre aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea economică a funcţiilor statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru indivizi şi naţiuni.
Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a raporturilor sale cu cetăţenii, cu economia, cu celelalte forţe care structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă şi de stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa de a reproduce pe cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul societăţilor, trebuie să rămână un model deschis, adaptiv, capabil să se schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să ofere răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să încurajeze proiectele alternative.
În aşa numitul “socialism real”, modelul de stat, pe lângă limitele sale inerente, rezultate din proiectul ideologic al cărui rezultantă era, avea şi handicapul că era un sistem închis, imobil, incapabil să evolueze în raport cu modificările din mediul politic, economic şi social intern, fără a mai lua în discuţie interacţiunile cu mediul extern.
După 1989, toate discuţiile despre stat au avut ca punct de reper şi model de comparaţie “statul socialist”, căruia i se opunea, maniheist, fie “statul capitalist”, fie “statul de drept”, fie “statul democratic”, toate, expresii parţiale ale unui mod de organizare a economiei şi societăţii, caracterizat de o mare varietate şi diversitate.
Nu putem înţelege natura şi conţinutul discuţiilor publice despre stat şi despre funcţiile lui în România post-decembristă, dacă nu luăm în considerare cele trei mari curente de gândire şi orientările politice pe care le-au generat.
Primul curent, cel “conservator”, a mers pe linia restauraţiei, a refacerii structurilor economice şi politice antebelice, exprimate mai ales prin principiul programatic al partidelor istorice – restitutio in integrum. Adepţii acestui proiect de viitor, regresiv în esenţa sa, s-au marginalizat, pentru că au intrat în contradicţie atât cu sensul evoluţiei la nivel global, cât şi cu interesele şi aşteptările societăţii româneşti.
Cel de-al doilea curent, care este de natură liberală, dar are accente fundamentaliste în multe dintre poziţiile lui, porneşte de la fetişizarea pieţii libere şi militează pentru limitarea extremă şi chiar pentru eliminarea implicării statului în economie.
Cel de-al treilea curent, de esenţă social-democrată, pledează pentru îmbinarea echilibrată a legităţilor şi structurilor economice moderne, bazate pe mecanismele pieţei şi pe libera concurenţă, cu rolul moderator al statului, care trebuie să corecteze eşecurile în plan social ale pieţei şi să limiteze consecinţele polarizării şi discrepanţelor sociale pe care le generează spontan economia de piaţă.
Există, în acest moment, un interes crescut pentru valorile, principiile şi mecanismele economiei sociale de piaţă, respectiv pentru modelul social care îi este caracteristic, cel care a permis Europei Occidentale să se refacă după distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial şi să atingă gradul de prosperitate cunoscut astăzi, în condiţii de relativă echitate şi de justiţie socială.
În cei cincisprezece ani scurşi de la Revoluţie, confruntările de opinii şi de proiecte alternative nu s-au materializat, din păcate, într-o viziune coerentă despre conţinutul şi obiectivele reformelor economice din România. Economia a evoluat în zig-zag, cadrul legislativ a fost incoerent şi în continuă schimbare, instituţiile au fost slabe şi se bucură de o încredere scăzută din partea cetăţenilor, sărăcia a ajuns o problemă structurală a societăţii româneşti, ne confruntăm cu corupţie şi cu birocraţie.
Chiar şi deciziile de politică economică şi socială care au fost judicios gândite, care nu aveau nici un fel de determinare ideologică şi nici un motiv să fie dependente de ciclurile electorale, au căzut victime confruntării celor trei modele şi curente de gândire.
Alternanţa la guvernare, benefică din punct de vedere politic şi care în 1996 a permis omologarea solidităţii şi funcţionalităţii sistemului democratic românesc, a pus radical sub semnul întrebării conţinutul şi obiectivele reformelor începute în 1990. Această “punere sub semnul întrebării” a fost bazată mai puţin pe o analiză critică a conţinutului şi rezultatelor reformelor de până atunci – pornind de la datele realităţilor româneşti – ea având mai ales o puternică determinare “ideologică”. Consecinţele au fost, precum se ştie, extrem de costisitoare, atât în planul creşterii economice, al formării avuţiei naţionale, cât şi în planul nivelului de trai al populaţiei.
Alegerile din noiembrie 2000 au reprezentat, din acest punct de vedere, un început de abordare şi definire mai realistă a reformelor, a conţinutului şi obiectivelor lor. S-a trecut, practic, de la abordarea emoţională, puternic “ideologizată”, la abordarea pragmatică a reformelor, fără ca aceasta să însemne pierderea identităţii politice a guvernanţilor. Anul 2000 a mai însemnat şi marginalizarea “curentului conservator” în plan politic, datorită eşecului guvernării, cât şi temperarea, prin conştientizarea dimensiunii sociale a reformelor economice, a curentului liberal.
Abia în aceste condiţii putem discuta, cu detaşarea necesară, despre rolul şi locul statului în economie. Un rol important în modul în care se va purta această discuţie îl joacă procesul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană. Ştim, mai mult ca oricând în trecut, cum va arăta statul român şi instituţiile sale, care vor fi relaţiile sale cu cetăţeanul şi după ce criterii vor fi apreciate performanţele lui în plan economic, social, administrativ etc.
Întrebările la care mă refeream la începutul acestei intervenţii sunt însă valabile în aceaşi măsură şi pentru România, şi pentru spaţiul european: de ce fel de stat avem nevoie? De cât stat avem nevoie? Ca să le răspundem, noi, românii, trebuie să facem o serie de opţiuni şi de clarificări principiale.
Se impune, în primul rând, cred, renunţarea la obiectivele restauraţiei în viaţa politică, economică şi socială. Răspunsul la problemele actuale ale României nu se găseşte nici în perioada interbelică, nici în perioada comunistă.
Reparaţiile, necesare şi legitime din punct de vedere moral, nu trebuie să genereze alte nedreptăţi, să devină sursă de tensiuni şi convulsii sociale, ele nu trebuie să afecteze resursele, şi aşa limitate, pe care le alocăm investiţiilor sau protecţiei sociale.
Este nevoie de o clarificare a conceptului de reformă economică, pentru a înţelege ce presupune construirea unei economii de piaţă moderne, funcţionale, performante. Sunt încă forţe politice sau formatori de opinie care rezumă “reforma” fie la “restauraţie”, fie la lichidarea unor servicii sau prestaţii publice, fie la eliminarea statului din economie.
Oricât ar suna de ciudat unora, şi acum, la 15 ani de la declanşarea reformelor, avem discuţii despre conţinutul lor. Această dezbatere este firească, atâta vreme cât lucrurile sunt în permanentă schimbare.
Suportabilitatea socială a reformelor rămâne, însă, factorul critic, cel care dictează viteza şi amploarea lor. În ciuda evidentului eşec ideologic, dar mai ales practic, al “terapiei de şoc”, ca instrument al schimbării de sistem economic şi social în ţările foste socialiste, mulţi factori politici şi formatori de opinie continuă să blameze măsurile de acompaniament social al reformelor economice, considerate “mită” sau “pomană electorală”. Este un mod iresponsabil de a ignora nevoile cetăţenilor, care trebuie să-şi asume singuri, în viziunea ultraliberală, costurile transformărilor economice.
John Kenneth Galbraith, în lucrarea sa “Societatea perfectă”- apărută şi în limba română – exprimă un punct de vedere pe cât de raţional şi realist, pe atât de revelator pentru modul în care gândirea economică modernă integrează dimensiunea socială a economiei:
“Scopul unei economii sănătoase – spune el – este acela de a produce bunuri, de a oferi servicii şi de a distribui veniturile de o manieră acceptabilă, din punct de vedere economic şi social”.
Şi tot el constată că “în timp ce numitul “socialism cuprinzător” a pierdut a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia : privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”.
Galbraith critică în lucrarea sa fetişizarea privatizării, ca scop în sine, ca “soluţie miracol”. “Logica economiei de piaţă, scopul ei, este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului! De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului.” De aceea, Galbraith vorbeşte despre nevoia abordării flexibile, pragmatice a raportului între sectorul public şi cel privat. El oferă exemple din Statele Unite, unde, nu la nivel federal, dar la cel municipal şi chiar statal are loc un proces în dublu sens: din sector public în cel privat şi invers. Evocă, astfel, situaţii când, servicii comunale ca: alimentări cu apă, salubritate, transport urban şi altele, trecute în sector privat, nu au dat rezultate satisfăcătoare. Au devenit mai scumpe şi de mai proastă calitate, ceea ce a determinat trecerea lor înapoi în sectorul public, sub controlul comunităţilor respective.
Asistăm, în dezbaterea despre rolul statului, la punerea în discuţie a legitimităţii acţiunii sale de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. Pentru mine a fost decepţionantă dezbaterea publică despre impozite – spre exemplu. Progresivitatea impozitelor este un instrument de redistribuire şi un mecanism al solidarităţii sociale.
Presiunea în favoarea micşorării continue a unor categorii de impozite, care-i favorizează pe cei bogaţi, pune în discuţie una dintre cele mai importante funcţii ale statului modern, aceea de organizator al coeziunii sociale şi de garant al coeziunii naţionale.
Or, din experienţa de până acum a României, ca ţară de tranziţie, trebuia să fi învăţat măcar un lucru: nu există soluţii individuale la probleme de complexitatea celor care ţin de modernizare, de dezvoltare economică şi socială, de asigurarea condiţiilor necesare pentru ca cetăţenii să aibă oportunităţi egale de afirmare în plan politic, economic şi social. Cu cât este mai inegalitară şi mai polarizată social, cu atât o societate este mai puţin performantă în plan economic.
Clasa de mijloc este, practic, produsul boom-ului economic din Statele Unite ale Americii şi din Europa Occidentală, care a fost însoţit de politici publice puternic redistributive. Cu cât această clasă este mai întinsă, cu atât regimul politic este mai democratic şi mai stabil.
Doamnelor şi domnilor,
Se vorbeşte tot mai des în ultimii ani de “bună guvernare” cu trimitere la instituţii şi la buna lor funcţionare, concept care începe să prindă contur şi un conţinut bine definit.
Din punctul meu de vedere, cred că trebuie să ne referim în egală măsură şi la “calitatea guvernării”, care se referă la conţinutul şi la efectele în plan economic şi social al politicilor publice.
Ambele concepte au ca domeniu de cuprindere statul şi funcţiunile sale, înţelegând prin stat toate instituţiile lui şi toate componentele puterii.
În volumul “Încotro, societatea românească?”, apărut în 1999 sub egida Institutului Român de Studii Social-Democrate, sunt cuprinse ideile pe care le-am prezentat în mesajul meu către Parlament în ziua de 30 octombrie 1992, după alegerile din acea toamnă, cu referire la rolul statului. Spuneam atunci: “O temă dezbătută intens o reprezintă problema funcţiilor pe care este chemat să le exercite statul”.
În relaţiile cu economia, trebuie evitate două pericole extreme: etatismul exacerbat, pe de o parte, şi non-intervenţionismul, pe de altă parte.
Încercam atunci să definesc ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic şi menţionam:
- Statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular, ca şi responsabilităţii acestora pentru rezultatele obţinute; organismele sale nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici, nu trebuie să cedeze tentaţiei – foarte puternice uneori – de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.
- Statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, trebuie să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei.
- Totodată, statul nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive, generatoare de inflaţie sau care pot duce la creşterea peste limita normală a datoriei publice.
Ce trebuie să facă, însă, statul în această perioadă?
Înainte de toate, statului îi revine asigurarea stabilităţii interne, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei. Nici un proces de redresare economică nu este posibil într-un climat de insecuritate, nelinişte şi teamă.
Totodată, statul trebuie să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat de afaceri favorabil, cu proceduri simplificate, care să încurajeze iniţiativa particulară şi să stimuleze dezvoltarea activităţilor economice.
Statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public. Va trebui perfecţionat cadrul juridic care reglementează funcţionarea întreprinderilor cu capital majoritar sau integral de stat, urmărindu-se întărirea autorităţii decizionale a echipelor manageriale, dar şi creşterea cointeresării şi răspunderii lor, precum şi a colectivelor de salariaţi pentru gestionarea unităţilor.
Statul are obligaţia, în condiţiile disfuncţionalităţilor perioadei de tranziţie, de a-şi asuma rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea necesarului populaţiei cu alimente de bază şi căldură; scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri cu grad scăzut de utilizare a capacităţilor; creşterea numărului locurilor de muncă; protejarea grupurilor defavorizate (salariu minim garantat, pensii, alte ajutoare sociale); ocrotirea sănătăţii publice; susţinerea învăţământului, cercetării, culturii; asigurarea resurselor pentru apărarea naţională; protecţia mediului, a bogăţiilor naturale. În aceste domenii şi în altele similare, discuţiile despre oportunitatea angajării statului sunt lipsite de sens.
Evident, nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă. Şi în ţările cu lungă tradiţie democratică şi economie de piaţă se adoptă legi speciale pentru restructurarea unor ramuri, depăşirea unor dezechilibre teritoriale, crearea de locuri de muncă şi chiar referitoare la creşterea economică în ansamblu.
Cu atât mai necesară este intervenţia statului în cazul economiei noastre – afectată concomitent de criza structurală a vechiului sistem, de criza tranziţiei înseşi şi de recesiunea mondială.
Pe termen scurt şi mediu, statul va fi principalul factor de mobilizare a resurselor destinate reajustării structurale şi dezvoltării economice, o dată cu crearea condiţiilor unei liberalizări totale şi preluarea rolului său de către mecanismele pieţei de capital.
Statul este chemat să asigure infrastructura fizică necesară activităţilor economice în general şi să stimuleze dezvoltarea sectoarelor prioritare, prin investiţii directe ale societăţilor de stat şi particulare – române şi străine – şi ale persoanelor fizice.
Obiectivul pe termen mediu şi lung este restrângerea proprietăţii de stat şi modificarea funcţiilor de gestiune a instituţiilor guvernamentale.
Integrarea tot mai amplă a economiei naţionale în economia mondială, ca şi în structuri şi organisme internaţionale impune adoptarea corespunzătoare a mecanismelor economico-financiare, exigenţe sporite de ordin tehnologic şi managerial, ca şi măsuri adecvate de protecţie a producţiei şi intereselor naţionale”. .
În legătură cu această problematică, iată ce spune, în anul 2003, în prefaţa cărţii sale “Când capitalismul îşi pierde capul”, apărută la editura “Fayard”, laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz:
“A defini în mod corect rolul statului în societatea noastră şi mai ales în economia noastră a fost dintotdeauna una din marile mele preocupări (….). Am căutat să degajez câteva principii generale asupra a ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă statul (…)
O luptă de idei este în curs : unii vor să reducă statul la o dimensiune restrânsă, alţii îi recunosc un rol important, chiar cu limitele sale, în vederea corijării insuficienţelor pieţii, cât şi pentru a face să progreseze justiţia socială. Eu mă situez – spune Stiglitz – printre cei din urmă şi îmi propun să demonstrez că piaţa, chiar dacă se află în inima succeselor noastre economice, nu funcţionează întotdeauna corect, că ea nu poate rezolva toate problemele şi că statul va fi întotdeauna pentru ea un partener important (…)
Stânga şi dreapta – spune el – sunt debusolate. Fundamentul intelectual al formulei “laisser-faire” a fost spulberat de fapte: piaţa nu conduce în mod automat la eficacitate – fără a mai vorbi de justiţie (…)
“Astăzi, sfidarea consistă în găsirea unui echilibru între stat şi piaţă, între acţiunea colectivă locală, naţională şi mondială, între sectorul guvernamental şi cel non-guvernamental. Când condiţiile economice evoluează, aceste aspecte trebuie regândite: statul trebuie să abandoneze vechile sarcini şi să-şi asume altele noi. Am intrat într-o epocă a mondializării: ţările şi popoarele lumii sunt mai integrate ca niciodată. Dar mondializarea ne impune şi o reechilibrare: acum este nevoie de acţiuni colective internaţionale mai susţinute, iar problemele democraţiei şi ale justiţiei sociale, la nivel mondial, au devenit esenţiale”.
Am dat acest citat mai larg din lucrarea lui Stiglitz – pentru că mi se pare semnificativ pentru una din problemele de mare actualitate, amplu dezbătute pe plan internaţional.
Această discuţie despre stat, rolul şi funcţiile sale nu ar fi completă şi nu ar avea finalitate dacă excludem din dezbatere cetăţeanul şi democraţia. Pentru ca democraţia să funcţioneze, cetăţenii trebuie să înţeleagă natura şi implicaţiile problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea românească şi realităţile acţiunii guvernamentale.
O democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul său de funcţionare, şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.
Punând permanent statul în poziţia de adversar al cetăţeanului şi transformându-l în ţap ispăşitor al tuturor eşecurilor în plan politic, social şi economic sau fetişizând rolul şi eficienţa pieţelor libere, sustrase controlului democratic al cetăţenilor, adepţii excluderii statului din economie au pus şi pun grav în pericol echilibrul dintre stat şi piaţă.
Mai mult, deresponsabilizarea cetăţeanului şi reducerea lui la simpla dimensiune de consumator duc la golirea de conţinut a democraţiei.
Criza democraţiei reprezentative este o realitate şi ea îşi are sursa în acest proces de deresponsabilizare a cetăţeanului, în numele unui individualism care exclude efortul colectiv şi solidar. De aceea, am subliniat nevoia afirmării ca obiectiv politic a promovării conceptului şi practicilor specifice democraţiei participative, ca proces de adâncire a prezenţei cetăţenilor în viaţa publică, în adoptarea deciziilor şi înfăptuirea lor.
Este imperios necesar, de asemeni, ca politicul să revină la sursele sale originale, să slujească interesul general şi să-şi reamintească bazele legitimităţii sale, care nu sunt în nici un caz legate de piaţă şi de mecanismele economice. Societăţile noastre trebuie să rămână democratice şi deschise, apărătoare ale valorilor civilizaţiei umane.
Pentru aceasta trebuie să oferim un nou conţinut noţiunii de cetăţean, în care asumarea răspunderii în spaţiul public să fie un element central.
Familia, şcoala şi societatea trebuie să coopereze activ pentru reuşita acestui proces educativ şi formativ, de care depinde viitorul naţiunilor şi al societăţilor democratice, cu atât mai mult cu cât democraţia este o condiţie esenţială pentru succesul în planul economic şi al dezvoltării durabile.
Viitorul face din capitalul uman principala resursă a unei naţiuni. Din această perspectivă, educaţia devine o prioritate a politicilor publice promovate de guvernele responsabile.
Societatea viitorului va fi una a cunoaşterii, a inovării, şi una dintre principalele sarcini ale statului va fi aceea de a găsi cele mai potrivite căi şi mecanisme pentru valorificarea cât mai deplină a capitalului uman.Acest lucru implică crearea unei legături de o cu totul nouă calitate, între cetăţean şi stat, care să aibă conţinutul unui veritabil parteneriat pentru prosperitate prin bună guvernare.
Iată câteva teme de meditaţie asupra unui subiect care nu va înceta să provoace pasiuni în dezbaterea publică şi să structureze atitudini şi proiecte politice: rolul statului în societăţile complexe ale epocii post-industriale, pe fundalul adâncirii proceselor de integrare şi de globalizare – teme, la rândul lor, de mare actualitate şi asupra cărora nu mi-am propus să mă opresc în această expunere, dar cărora le-am consacrat o carte, “Integrare şi globalizare. Viziunea românească”, carte care s-a bucurat de un larg interes, inclusiv în plan extern.
De aceasta data, in discutie sunt puse nu numai problemele rolului si functiilor statului si adaptarii lor la noile conditii, ci si rolul si parghiile necesare, la indemana unor structuri si institutii internationale – ca factori de actiune pentru corectarea regulilor pietei mondiale si a efectelor acestora – mai ales in privinta adancirii polarizarii sociale, a marilor discrepante dintre bogatii si saracii lumii, dintre tarile bogate si cele sarace ( inclusive cele in tranzitie- ca Romania), discrepante care reprezinta surs, poate, cea mai periculoasa de tensiune si conflicte, la acest inceput de secol.
ALOCUTIUNE
Prezentata cu prilejul primirii titlului de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti
- 26 ianuarie 2004 -
Domnule Rector,
Distinşi membri ai Senatului şi ai corpului profesoral,
Dragi studenţi,
Doamnelor şi domnilor,
Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o, acordându-mi titlul de “Doctor Honoris Causa” al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, instituţie de învăţământ superior care şi-a câştigat un binemeritat loc de frunte în sânul comunităţii academice româneşti. Personal am susţinut iniţiativa înfiinţării ei, fiind conştient de rolul unei astfel de instituţii în formarea elitelor politice şi administrative ale României democrate, în diseminarea valorilor şi principiilor societăţii moderne, deschise, bazate pe statul de drept şi pe respectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Sunt bucuros să constat că în anii care au trecut de la înfiinţare, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative a reuşit să devină un factor activ al dezbaterii publice, supunând atenţiei opiniei publice şi specialiştilor subiecte legate de realităţile şi problemele tranziţiei interne, de reforma spaţiului politic şi a instituţiilor publice, locale şi centrale, de schimbările structurale necesare integrării europene şi euro-atlantice ale României.
Văd în acordarea titlului de “Doctor Honoris Causa” recunoaşterea eforturilor şi a contribuţiei proprii, în calitatea pe care am avut-o în aceşti ani, pentru a da conţinut şi finalitate proceselor de transformări structurale care au urmat după decembrie 1989, în concordanţă cu valorile, principiile şi obiectivele Revoluţiei Române.
În prelegerea de azi, doresc să mă opresc asupra unei teme actuale, obiect al multor controverse şi anume: locul şi rolul statului în societatea contemporană. Statul, oricare ar fi fost natura şi conţinutul său instituţional în decursul istoriei, a reprezentat poate cel mai important răspuns, sau mai bine spus, cea mai structurată soluţie pentru membrii societăţii la problemele ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc. De aceea, statul va rămâne permanent în centrul dezbaterii publice, pentru că nu ne putem imagina o societate şi o economie performante, capabile să răspundă nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor, care să le garanteze, să le apere şi să le asigure exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi care să se dispenseze de stat.
Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei individului de tehnologie, caracterul limitat al resurselor vitale pentru asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării sociale, adâncirea sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu rapiditate la nivel global – cresc gradul de complexitate al lumii în care trăim. La aceasta se adaugă antagonismul tot mai evident între statele naţionale şi marile firme cu vocaţie globală. Aceste evoluţii ne pun, firesc, în faţa unor întrebări: mai avem nevoie de stat? De cât “stat” avem nevoie? Ce fel de “stat” poate răspunde concomitent unei diversităţi atât de mari de viziuni şi de interese fără a deveni o formă lipsită de conţinut?
Din nefericire, cei care formulează răspunsuri la unele dintre aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea economică a funcţiilor statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru indivizi şi naţiuni.
Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a raporturilor sale cu cetăţenii, cu economia, cu celelalte forţe care structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă şi de stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa de a reproduce pe cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul societăţilor, trebuie să rămână un model deschis, adaptiv, capabil să se schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să ofere răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să încurajeze proiectele alternative.
În aşa numitul “socialism real”, modelul de stat, pe lângă limitele sale inerente, rezultate din proiectul ideologic al cărui rezultantă era, avea şi handicapul că era un sistem închis, imobil, incapabil să evolueze în raport cu modificările din mediul politic, economic şi social intern, fără a mai lua în discuţie interacţiunile cu mediul extern.
După 1989, toate discuţiile despre stat au avut ca punct de reper şi model de comparaţie “statul socialist”, căruia i se opunea, maniheist, fie “statul capitalist”, fie “statul de drept”, fie “statul democratic”, toate, expresii parţiale ale unui mod de organizare a economiei şi societăţii, caracterizat de o mare varietate şi diversitate.
Nu putem înţelege natura şi conţinutul discuţiilor publice despre stat şi despre funcţiile lui în România post-decembristă, dacă nu luăm în considerare cele trei mari curente de gândire şi orientările politice pe care le-au generat.
Primul curent, cel “conservator”, a mers pe linia restauraţiei, a refacerii structurilor economice şi politice antebelice, exprimate mai ales prin principiul programatic al partidelor istorice – restitutio in integrum. Adepţii acestui proiect de viitor, regresiv în esenţa sa, s-au marginalizat, pentru că au intrat în contradicţie atât cu sensul evoluţiei la nivel global, cât şi cu interesele şi aşteptările societăţii româneşti.
Cel de-al doilea curent, care este de natură liberală, dar are accente fundamentaliste în multe dintre poziţiile lui, porneşte de la fetişizarea pieţii libere şi militează pentru limitarea extremă şi chiar pentru eliminarea implicării statului în economie.
Cel de-al treilea curent, de esenţă social-democrată, pledează pentru îmbinarea echilibrată a legităţilor şi structurilor economice moderne, bazate pe mecanismele pieţei şi pe libera concurenţă, cu rolul moderator al statului, care trebuie să corecteze eşecurile în plan social ale pieţei şi să limiteze consecinţele polarizării şi discrepanţelor sociale pe care le generează spontan economia de piaţă.
Există, în acest moment, un interes crescut pentru valorile, principiile şi mecanismele economiei sociale de piaţă, respectiv pentru modelul social care îi este caracteristic, cel care a permis Europei Occidentale să se refacă după distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial şi să atingă gradul de prosperitate cunoscut astăzi, în condiţii de relativă echitate şi de justiţie socială.
În cei cincisprezece ani scurşi de la Revoluţie, confruntările de opinii şi de proiecte alternative nu s-au materializat, din păcate, într-o viziune coerentă despre conţinutul şi obiectivele reformelor economice din România. Economia a evoluat în zig-zag, cadrul legislativ a fost incoerent şi în continuă schimbare, instituţiile au fost slabe şi se bucură de o încredere scăzută din partea cetăţenilor, sărăcia a ajuns o problemă structurală a societăţii româneşti, ne confruntăm cu corupţie şi cu birocraţie.
Chiar şi deciziile de politică economică şi socială care au fost judicios gândite, care nu aveau nici un fel de determinare ideologică şi nici un motiv să fie dependente de ciclurile electorale, au căzut victime confruntării celor trei modele şi curente de gândire.
Alternanţa la guvernare, benefică din punct de vedere politic şi care în 1996 a permis omologarea solidităţii şi funcţionalităţii sistemului democratic românesc, a pus radical sub semnul întrebării conţinutul şi obiectivele reformelor începute în 1990. Această “punere sub semnul întrebării” a fost bazată mai puţin pe o analiză critică a conţinutului şi rezultatelor reformelor de până atunci – pornind de la datele realităţilor româneşti – ea având mai ales o puternică determinare “ideologică”. Consecinţele au fost, precum se ştie, extrem de costisitoare, atât în planul creşterii economice, al formării avuţiei naţionale, cât şi în planul nivelului de trai al populaţiei.
Alegerile din noiembrie 2000 au reprezentat, din acest punct de vedere, un început de abordare şi definire mai realistă a reformelor, a conţinutului şi obiectivelor lor. S-a trecut, practic, de la abordarea emoţională, puternic “ideologizată”, la abordarea pragmatică a reformelor, fără ca aceasta să însemne pierderea identităţii politice a guvernanţilor. Anul 2000 a mai însemnat şi marginalizarea “curentului conservator” în plan politic, datorită eşecului guvernării, cât şi temperarea, prin conştientizarea dimensiunii sociale a reformelor economice, a curentului liberal.
Abia în aceste condiţii putem discuta, cu detaşarea necesară, despre rolul şi locul statului în economie. Un rol important în modul în care se va purta această discuţie îl joacă procesul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană. Ştim, mai mult ca oricând în trecut, cum va arăta statul român şi instituţiile sale, care vor fi relaţiile sale cu cetăţeanul şi după ce criterii vor fi apreciate performanţele lui în plan economic, social, administrativ etc.
Întrebările la care mă refeream la începutul acestei intervenţii sunt însă valabile în aceaşi măsură şi pentru România, şi pentru spaţiul european: de ce fel de stat avem nevoie? De cât stat avem nevoie? Ca să le răspundem, noi, românii, trebuie să facem o serie de opţiuni şi de clarificări principiale.
Se impune, în primul rând, cred, renunţarea la obiectivele restauraţiei în viaţa politică, economică şi socială. Răspunsul la problemele actuale ale României nu se găseşte nici în perioada interbelică, nici în perioada comunistă.
Reparaţiile, necesare şi legitime din punct de vedere moral, nu trebuie să genereze alte nedreptăţi, să devină sursă de tensiuni şi convulsii sociale, ele nu trebuie să afecteze resursele, şi aşa limitate, pe care le alocăm investiţiilor sau protecţiei sociale.
Este nevoie de o clarificare a conceptului de reformă economică, pentru a înţelege ce presupune construirea unei economii de piaţă moderne, funcţionale, performante. Sunt încă forţe politice sau formatori de opinie care rezumă “reforma” fie la “restauraţie”, fie la lichidarea unor servicii sau prestaţii publice, fie la eliminarea statului din economie.
Oricât ar suna de ciudat unora, şi acum, la 15 ani de la declanşarea reformelor, avem discuţii despre conţinutul lor. Această dezbatere este firească, atâta vreme cât lucrurile sunt în permanentă schimbare.
Suportabilitatea socială a reformelor rămâne, însă, factorul critic, cel care dictează viteza şi amploarea lor. În ciuda evidentului eşec ideologic, dar mai ales practic, al “terapiei de şoc”, ca instrument al schimbării de sistem economic şi social în ţările foste socialiste, mulţi factori politici şi formatori de opinie continuă să blameze măsurile de acompaniament social al reformelor economice, considerate “mită” sau “pomană electorală”. Este un mod iresponsabil de a ignora nevoile cetăţenilor, care trebuie să-şi asume singuri, în viziunea ultraliberală, costurile transformărilor economice.
John Kenneth Galbraith, în lucrarea sa “Societatea perfectă”- apărută şi în limba română – exprimă un punct de vedere pe cât de raţional şi realist, pe atât de revelator pentru modul în care gândirea economică modernă integrează dimensiunea socială a economiei:
“Scopul unei economii sănătoase – spune el – este acela de a produce bunuri, de a oferi servicii şi de a distribui veniturile de o manieră acceptabilă, din punct de vedere economic şi social”.
Şi tot el constată că “în timp ce numitul “socialism cuprinzător” a pierdut a pierdut teren şi a dispărut ca ideologie efectivă, o doctrină opusă şi-a făcut apariţia : privatizarea! Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi “socialismul cuprinzător”.
Galbraith critică în lucrarea sa fetişizarea privatizării, ca scop în sine, ca “soluţie miracol”. “Logica economiei de piaţă, scopul ei, este obţinerea, în termen relativ scurt, a profitului! De aceea, sectorul privat nu investeşte pe termen lung, aşa cum nu investeşte pentru prevenirea unor efecte sociale adverse sau pentru protecţia mediului.” De aceea, Galbraith vorbeşte despre nevoia abordării flexibile, pragmatice a raportului între sectorul public şi cel privat. El oferă exemple din Statele Unite, unde, nu la nivel federal, dar la cel municipal şi chiar statal are loc un proces în dublu sens: din sector public în cel privat şi invers. Evocă, astfel, situaţii când, servicii comunale ca: alimentări cu apă, salubritate, transport urban şi altele, trecute în sector privat, nu au dat rezultate satisfăcătoare. Au devenit mai scumpe şi de mai proastă calitate, ceea ce a determinat trecerea lor înapoi în sectorul public, sub controlul comunităţilor respective.
Asistăm, în dezbaterea despre rolul statului, la punerea în discuţie a legitimităţii acţiunii sale de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. Pentru mine a fost decepţionantă dezbaterea publică despre impozite – spre exemplu. Progresivitatea impozitelor este un instrument de redistribuire şi un mecanism al solidarităţii sociale.
Presiunea în favoarea micşorării continue a unor categorii de impozite, care-i favorizează pe cei bogaţi, pune în discuţie una dintre cele mai importante funcţii ale statului modern, aceea de organizator al coeziunii sociale şi de garant al coeziunii naţionale.
Or, din experienţa de până acum a României, ca ţară de tranziţie, trebuia să fi învăţat măcar un lucru: nu există soluţii individuale la probleme de complexitatea celor care ţin de modernizare, de dezvoltare economică şi socială, de asigurarea condiţiilor necesare pentru ca cetăţenii să aibă oportunităţi egale de afirmare în plan politic, economic şi social. Cu cât este mai inegalitară şi mai polarizată social, cu atât o societate este mai puţin performantă în plan economic.
Clasa de mijloc este, practic, produsul boom-ului economic din Statele Unite ale Americii şi din Europa Occidentală, care a fost însoţit de politici publice puternic redistributive. Cu cât această clasă este mai întinsă, cu atât regimul politic este mai democratic şi mai stabil.
Doamnelor şi domnilor,
Se vorbeşte tot mai des în ultimii ani de “bună guvernare” cu trimitere la instituţii şi la buna lor funcţionare, concept care începe să prindă contur şi un conţinut bine definit.
Din punctul meu de vedere, cred că trebuie să ne referim în egală măsură şi la “calitatea guvernării”, care se referă la conţinutul şi la efectele în plan economic şi social al politicilor publice.
Ambele concepte au ca domeniu de cuprindere statul şi funcţiunile sale, înţelegând prin stat toate instituţiile lui şi toate componentele puterii.
În volumul “Încotro, societatea românească?”, apărut în 1999 sub egida Institutului Român de Studii Social-Democrate, sunt cuprinse ideile pe care le-am prezentat în mesajul meu către Parlament în ziua de 30 octombrie 1992, după alegerile din acea toamnă, cu referire la rolul statului. Spuneam atunci: “O temă dezbătută intens o reprezintă problema funcţiilor pe care este chemat să le exercite statul”.
În relaţiile cu economia, trebuie evitate două pericole extreme: etatismul exacerbat, pe de o parte, şi non-intervenţionismul, pe de altă parte.
Încercam atunci să definesc ce nu trebuie să facă statul în domeniul economic şi menţionam:
- Statul nu trebuie să se substituie iniţiativei agenţilor economici, cu capital de stat sau particular, ca şi responsabilităţii acestora pentru rezultatele obţinute; organismele sale nu trebuie să afecteze autonomia agenţilor economici, nu trebuie să cedeze tentaţiei – foarte puternice uneori – de a reveni la mecanismele sistemului centralizat de comandă.
- Statul nu trebuie să practice o fiscalitate opresivă, care inhibă iniţiativa economică; din contră, trebuie să gândească pârghii de stimulare a iniţiativei.
- Totodată, statul nu trebuie să se lanseze în cheltuieli guvernamentale excesive, generatoare de inflaţie sau care pot duce la creşterea peste limita normală a datoriei publice.
Ce trebuie să facă, însă, statul în această perioadă?
Înainte de toate, statului îi revine asigurarea stabilităţii interne, a ordinii de drept, apărarea proprietăţii private şi publice, stoparea corupţiei. Nici un proces de redresare economică nu este posibil într-un climat de insecuritate, nelinişte şi teamă.
Totodată, statul trebuie să creeze un cadru instituţional, inclusiv sistemul financiar-bancar şi un climat de afaceri favorabil, cu proceduri simplificate, care să încurajeze iniţiativa particulară şi să stimuleze dezvoltarea activităţilor economice.
Statul este responsabil de buna gestionare a patrimoniului public. Va trebui perfecţionat cadrul juridic care reglementează funcţionarea întreprinderilor cu capital majoritar sau integral de stat, urmărindu-se întărirea autorităţii decizionale a echipelor manageriale, dar şi creşterea cointeresării şi răspunderii lor, precum şi a colectivelor de salariaţi pentru gestionarea unităţilor.
Statul are obligaţia, în condiţiile disfuncţionalităţilor perioadei de tranziţie, de a-şi asuma rolul principal în soluţionarea unor probleme de interes general: asigurarea necesarului populaţiei cu alimente de bază şi căldură; scoaterea din criză a unor sectoare şi ramuri cu grad scăzut de utilizare a capacităţilor; creşterea numărului locurilor de muncă; protejarea grupurilor defavorizate (salariu minim garantat, pensii, alte ajutoare sociale); ocrotirea sănătăţii publice; susţinerea învăţământului, cercetării, culturii; asigurarea resurselor pentru apărarea naţională; protecţia mediului, a bogăţiilor naturale. În aceste domenii şi în altele similare, discuţiile despre oportunitatea angajării statului sunt lipsite de sens.
Evident, nu este vorba de revenirea la metodele economiei centralizate, ci de folosirea unor instrumente care să ne apropie de mecanismele economiei de piaţă. Şi în ţările cu lungă tradiţie democratică şi economie de piaţă se adoptă legi speciale pentru restructurarea unor ramuri, depăşirea unor dezechilibre teritoriale, crearea de locuri de muncă şi chiar referitoare la creşterea economică în ansamblu.
Cu atât mai necesară este intervenţia statului în cazul economiei noastre – afectată concomitent de criza structurală a vechiului sistem, de criza tranziţiei înseşi şi de recesiunea mondială.
Pe termen scurt şi mediu, statul va fi principalul factor de mobilizare a resurselor destinate reajustării structurale şi dezvoltării economice, o dată cu crearea condiţiilor unei liberalizări totale şi preluarea rolului său de către mecanismele pieţei de capital.
Statul este chemat să asigure infrastructura fizică necesară activităţilor economice în general şi să stimuleze dezvoltarea sectoarelor prioritare, prin investiţii directe ale societăţilor de stat şi particulare – române şi străine – şi ale persoanelor fizice.
Obiectivul pe termen mediu şi lung este restrângerea proprietăţii de stat şi modificarea funcţiilor de gestiune a instituţiilor guvernamentale.
Integrarea tot mai amplă a economiei naţionale în economia mondială, ca şi în structuri şi organisme internaţionale impune adoptarea corespunzătoare a mecanismelor economico-financiare, exigenţe sporite de ordin tehnologic şi managerial, ca şi măsuri adecvate de protecţie a producţiei şi intereselor naţionale”. .
În legătură cu această problematică, iată ce spune, în anul 2003, în prefaţa cărţii sale “Când capitalismul îşi pierde capul”, apărută la editura “Fayard”, laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz:
“A defini în mod corect rolul statului în societatea noastră şi mai ales în economia noastră a fost dintotdeauna una din marile mele preocupări (….). Am căutat să degajez câteva principii generale asupra a ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă statul (…)
O luptă de idei este în curs : unii vor să reducă statul la o dimensiune restrânsă, alţii îi recunosc un rol important, chiar cu limitele sale, în vederea corijării insuficienţelor pieţii, cât şi pentru a face să progreseze justiţia socială. Eu mă situez – spune Stiglitz – printre cei din urmă şi îmi propun să demonstrez că piaţa, chiar dacă se află în inima succeselor noastre economice, nu funcţionează întotdeauna corect, că ea nu poate rezolva toate problemele şi că statul va fi întotdeauna pentru ea un partener important (…)
Stânga şi dreapta – spune el – sunt debusolate. Fundamentul intelectual al formulei “laisser-faire” a fost spulberat de fapte: piaţa nu conduce în mod automat la eficacitate – fără a mai vorbi de justiţie (…)
“Astăzi, sfidarea consistă în găsirea unui echilibru între stat şi piaţă, între acţiunea colectivă locală, naţională şi mondială, între sectorul guvernamental şi cel non-guvernamental. Când condiţiile economice evoluează, aceste aspecte trebuie regândite: statul trebuie să abandoneze vechile sarcini şi să-şi asume altele noi. Am intrat într-o epocă a mondializării: ţările şi popoarele lumii sunt mai integrate ca niciodată. Dar mondializarea ne impune şi o reechilibrare: acum este nevoie de acţiuni colective internaţionale mai susţinute, iar problemele democraţiei şi ale justiţiei sociale, la nivel mondial, au devenit esenţiale”.
Am dat acest citat mai larg din lucrarea lui Stiglitz – pentru că mi se pare semnificativ pentru una din problemele de mare actualitate, amplu dezbătute pe plan internaţional.
Această discuţie despre stat, rolul şi funcţiile sale nu ar fi completă şi nu ar avea finalitate dacă excludem din dezbatere cetăţeanul şi democraţia. Pentru ca democraţia să funcţioneze, cetăţenii trebuie să înţeleagă natura şi implicaţiile problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea românească şi realităţile acţiunii guvernamentale.
O democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul său de funcţionare, şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.
Punând permanent statul în poziţia de adversar al cetăţeanului şi transformându-l în ţap ispăşitor al tuturor eşecurilor în plan politic, social şi economic sau fetişizând rolul şi eficienţa pieţelor libere, sustrase controlului democratic al cetăţenilor, adepţii excluderii statului din economie au pus şi pun grav în pericol echilibrul dintre stat şi piaţă.
Mai mult, deresponsabilizarea cetăţeanului şi reducerea lui la simpla dimensiune de consumator duc la golirea de conţinut a democraţiei.
Criza democraţiei reprezentative este o realitate şi ea îşi are sursa în acest proces de deresponsabilizare a cetăţeanului, în numele unui individualism care exclude efortul colectiv şi solidar. De aceea, am subliniat nevoia afirmării ca obiectiv politic a promovării conceptului şi practicilor specifice democraţiei participative, ca proces de adâncire a prezenţei cetăţenilor în viaţa publică, în adoptarea deciziilor şi înfăptuirea lor.
Este imperios necesar, de asemeni, ca politicul să revină la sursele sale originale, să slujească interesul general şi să-şi reamintească bazele legitimităţii sale, care nu sunt în nici un caz legate de piaţă şi de mecanismele economice. Societăţile noastre trebuie să rămână democratice şi deschise, apărătoare ale valorilor civilizaţiei umane.
Pentru aceasta trebuie să oferim un nou conţinut noţiunii de cetăţean, în care asumarea răspunderii în spaţiul public să fie un element central.
Familia, şcoala şi societatea trebuie să coopereze activ pentru reuşita acestui proces educativ şi formativ, de care depinde viitorul naţiunilor şi al societăţilor democratice, cu atât mai mult cu cât democraţia este o condiţie esenţială pentru succesul în planul economic şi al dezvoltării durabile.
Viitorul face din capitalul uman principala resursă a unei naţiuni. Din această perspectivă, educaţia devine o prioritate a politicilor publice promovate de guvernele responsabile.
Societatea viitorului va fi una a cunoaşterii, a inovării, şi una dintre principalele sarcini ale statului va fi aceea de a găsi cele mai potrivite căi şi mecanisme pentru valorificarea cât mai deplină a capitalului uman.Acest lucru implică crearea unei legături de o cu totul nouă calitate, între cetăţean şi stat, care să aibă conţinutul unui veritabil parteneriat pentru prosperitate prin bună guvernare.
Iată câteva teme de meditaţie asupra unui subiect care nu va înceta să provoace pasiuni în dezbaterea publică şi să structureze atitudini şi proiecte politice: rolul statului în societăţile complexe ale epocii post-industriale, pe fundalul adâncirii proceselor de integrare şi de globalizare – teme, la rândul lor, de mare actualitate şi asupra cărora nu mi-am propus să mă opresc în această expunere, dar cărora le-am consacrat o carte, “Integrare şi globalizare. Viziunea românească”, carte care s-a bucurat de un larg interes, inclusiv în plan extern.
De aceasta data, in discutie sunt puse nu numai problemele rolului si functiilor statului si adaptarii lor la noile conditii, ci si rolul si parghiile necesare, la indemana unor structuri si institutii internationale – ca factori de actiune pentru corectarea regulilor pietei mondiale si a efectelor acestora – mai ales in privinta adancirii polarizarii sociale, a marilor discrepante dintre bogatii si saracii lumii, dintre tarile bogate si cele sarace ( inclusive cele in tranzitie- ca Romania), discrepante care reprezinta surs, poate, cea mai periculoasa de tensiune si conflicte, la acest inceput de secol.
joi, 29 octombrie 2009
Filosofia practică a lui Kant
„O maximă pe care nu o pot face publică fără ca prin aceasta să zădărnicesc propria mea intenţie, o maximă care trebuie neapărat tăinuită dacă e ca ea să reuşească şi pe care nu o pot declara public fără ca prin aceasta să fie stârnită în mod inevitabil rezistenţa tuturor împotriva intenţiei mele, e o maximă la care această împotrivire necesară şi generală [...] nu se poate datora decât nedreptăţii cu care ea îl ameninţă pe fiecare”( I. Kant, La pacea eternă, în M. Flonta, H. Keul (ed.), Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi, 2000, p. 109).
miercuri, 14 octombrie 2009
joi, 1 octombrie 2009
Un amănunt din Parsifal
de Mircea Eliade
A fost de ajuns o singură întrebare ca să se împlinească această minune. Dar întrebarea lui Parsifal era aşteptată. Pentru că nimeni nu o mai punea, pentru că nici un cavaler nu era atât de pătruns de nebunia căutării Graalului, încât să treacă peste orice regulă de bună creştere (să nu întrebi un om bolnav) şi să afle taina sfântului potir - de aceea se agravase boala regelui şi ritmul întregii vieţi cosmice se alterase. [...] Întrebările celorlalţi se născuseră din mirare sau politeţe. Ele nu porneau din nevoia urgentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii - pentru că asta simboliza pentru lumea medievală potirul Sfântului Graal: adevărul şi mântuirea. Dar Parsifal, care venise la castel ca să afle Graalul, pune o singură întrebare: întrebarea justă. Şi observaţi că rostirea ei nu-l lămureşte numai pe Parsifal. Înainte chiar de a i se răspunde unde este Graalul, pronunţarea corectă a întrebării juste aduce după sine o regenerare cosmică, pe toate nivelurile realităţii: apele curg, pădurile înfrunzesc, fertilitatea coboară pe pământ, virilitatea şi tinereţea regelui sunt restaurate.
Episodul acesta din legenda lui Parsifal mi se pare semnificativ pentru întreaga condiţie umană. Este poate în destinul nostru să ne refuzăm întrebarea justă, necesară şi urgentă, singura întrebare care contează şi fructifică.[...] Nimic nu oglindeşte mai precis ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenţei sale, decât această icoană a firii întregi care suferă în aşteptarea unei întrebări.
Paideuma suferă, se adulterează o dată cu ratarea noastră nesemnificativă. Pierzându-ne timpul cu futilităţi şi întrebări frivole, nu ne omorâm numai pe noi, aşa cum se omorau acei cavaleri neînţelepţi din legenda Regelui Pescar. Omorâm prin moare lentă şi sterilizare, o părticică din cosmos. Când omul uită să se întrebe în ce parte stă izvorul mântuirii lui, se ofilesc câmpurile şi se întristează, sterpe păsările. Ce admirabil simbol al solidarităţii omului cu întreg Cosmosul!...
Şi atunci, în lumina acestui episod din Parsifal, ce covârşitoare însemnătate capătă deodată toţi acei cari nu şovăiesc să întrebe şi să se întrebe asupra adevărului şi vieţii! Întrebările care tulbură somnul acestor oameni şi dramele care le macerează sufletul susţin şi alimentează un neam întreg. Din pătimirea acestor câţiva aleşi fructifică şi izbândeşte cultura fiecărei naţiuni şi îşi face drum în timp istoria. Nu numai că oamenii pot trăi sănătoşi prin întrebările ce şi le pun aceşti câţiva aleşi, cari, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală; ci întreaga fire s-ar părăgini şi s-ar steriliza din cauza lipsei noastre de inteligenţă, generozitate şi curaj. Îmi place să cred, cum lasă a se înţelege Parsifal, că am deveni deodată peste noapte, sterpi şi bolnavi - ca întreaga viaţă din castelul Regelui Pescar - dacă n-ar exista, în fiecare ţară, în fiecare moment istoric, anumiţi oameni dârji şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă...
A fost de ajuns o singură întrebare ca să se împlinească această minune. Dar întrebarea lui Parsifal era aşteptată. Pentru că nimeni nu o mai punea, pentru că nici un cavaler nu era atât de pătruns de nebunia căutării Graalului, încât să treacă peste orice regulă de bună creştere (să nu întrebi un om bolnav) şi să afle taina sfântului potir - de aceea se agravase boala regelui şi ritmul întregii vieţi cosmice se alterase. [...] Întrebările celorlalţi se născuseră din mirare sau politeţe. Ele nu porneau din nevoia urgentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii - pentru că asta simboliza pentru lumea medievală potirul Sfântului Graal: adevărul şi mântuirea. Dar Parsifal, care venise la castel ca să afle Graalul, pune o singură întrebare: întrebarea justă. Şi observaţi că rostirea ei nu-l lămureşte numai pe Parsifal. Înainte chiar de a i se răspunde unde este Graalul, pronunţarea corectă a întrebării juste aduce după sine o regenerare cosmică, pe toate nivelurile realităţii: apele curg, pădurile înfrunzesc, fertilitatea coboară pe pământ, virilitatea şi tinereţea regelui sunt restaurate.
Episodul acesta din legenda lui Parsifal mi se pare semnificativ pentru întreaga condiţie umană. Este poate în destinul nostru să ne refuzăm întrebarea justă, necesară şi urgentă, singura întrebare care contează şi fructifică.[...] Nimic nu oglindeşte mai precis ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenţei sale, decât această icoană a firii întregi care suferă în aşteptarea unei întrebări.
Paideuma suferă, se adulterează o dată cu ratarea noastră nesemnificativă. Pierzându-ne timpul cu futilităţi şi întrebări frivole, nu ne omorâm numai pe noi, aşa cum se omorau acei cavaleri neînţelepţi din legenda Regelui Pescar. Omorâm prin moare lentă şi sterilizare, o părticică din cosmos. Când omul uită să se întrebe în ce parte stă izvorul mântuirii lui, se ofilesc câmpurile şi se întristează, sterpe păsările. Ce admirabil simbol al solidarităţii omului cu întreg Cosmosul!...
Şi atunci, în lumina acestui episod din Parsifal, ce covârşitoare însemnătate capătă deodată toţi acei cari nu şovăiesc să întrebe şi să se întrebe asupra adevărului şi vieţii! Întrebările care tulbură somnul acestor oameni şi dramele care le macerează sufletul susţin şi alimentează un neam întreg. Din pătimirea acestor câţiva aleşi fructifică şi izbândeşte cultura fiecărei naţiuni şi îşi face drum în timp istoria. Nu numai că oamenii pot trăi sănătoşi prin întrebările ce şi le pun aceşti câţiva aleşi, cari, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală; ci întreaga fire s-ar părăgini şi s-ar steriliza din cauza lipsei noastre de inteligenţă, generozitate şi curaj. Îmi place să cred, cum lasă a se înţelege Parsifal, că am deveni deodată peste noapte, sterpi şi bolnavi - ca întreaga viaţă din castelul Regelui Pescar - dacă n-ar exista, în fiecare ţară, în fiecare moment istoric, anumiţi oameni dârji şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă...
marți, 22 septembrie 2009
Criza spiritului critic
de Andrei Plesu
Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”. Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate.
Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare.
Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari… Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.
Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.
Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic.
Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.
Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”. Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate.
Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare.
Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari… Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.
Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.
Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic.
Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.
marți, 21 iulie 2009
ROMÂNI CELEBRI
Unii afirma despre locuitorii acestei tari ca ar fi doar niste "barbari" înca de pe vremea dacilor, care n-ar fi stiut nici macar sa scrie (cum prezinta în unele articole "Academia Catavencu") si ca românii sunt si acum "codasii Europei"! Astfel de afirmatii pot fi semne de rea vointa, ce apar ca un rezultat al oportunismului unor ziaristi care nu urmaresc altceva decât banii care vin din Vest sau de la Est. Si pentru ca autorii celui mai popular dictionar occidental "Larousse" nu vorbesc deloc de români ca natiune importanta pentru dezvoltarea civilizatiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marca originari din România, sau personalitati mondiale de prima marime care apartin acestui neam, dar care din pacate nu sunt cunoscuti, deoarece se pare ca mass media româneasca este mult mai preocupata de cazuri stupide care nu au nici o valoare umana si nationala.
Rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile "Delta" au fost inventate la Sibiu înca din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amanuntele necesare si cu o fireasca uimire ca "istoria oficiala" a "reusit" sa-l neglijeze. Racheta spatiala cu trei etaje de carburant solid ("model Cape Kennedy") a fost inventata în 1529 si trimisa în spatiu cu succes în 1555, în prezenta a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, seful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550 -1570). Aceasta informatie si urmatoarele provin dintr-un vechi manuscris
descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista inventiilor mentionate în manuscris contine:
racheta cu doua etaje de ardere (1529);
racheta cu trei etaje (1529),
baterie de racheta (1529),
casuta zburatoare (1536),
experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555),
utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555).
"Casuta zburatoare", propulsata în aer de racheta, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti începând cu anii '50!. În lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.
Radioactivitatea artificiala a fost descoperita de o savanta de la Facultatea de Stiinte Bucuresti, si însusita apoi de Marie Curie si întrebuintata pentru distrugere. Cerând un grad superior la facultate, savanta românca îi scria regelui Carol al II lea:
"Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carui fruct s-a bucurat dna Joliot Curie, recomandata de însusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (... ) Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie."
Vesnicile "plecaciuni" fata de cei de afara, bogati, deci destepti si merituosi! Nedreptatita savanta înfiintase din proprie initiativa Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Stiinte
Bucuresti.
1827 - Petrache Poenaru, membru al Academiei Romane si unul dintre organizatorii învatamântului national inventeaza predecesorul stiloului modern: "condei portaret, fara sfârsit, alimentându-se singur cu cerneala"
1858 - Bucuresti - primul oras din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului.
1880 - Dumitru Vasescu - construieste automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu - obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie.
1885 Victor Babes - realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu - construieste prima ambarcatiune cu reactie.
1887 C. I. Istrate - Friedelina si franceinele.
1895 D. Hurmuzescu - descopera electroscopul.
1899 C.I. Istrate - o noua clasa de coloranti.
1900 Nicolae Teclu - becul cu reglarea curentului electric si gaz.
1904 Emil Racovita - fondatorul biospeologiei.
1905 Augustin Maior - telefonia multipla.
1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu "Vuia I" acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adânci.
1908 Lazar Edeleanu - primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume, procedeu care ii poarta numele.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu-Karpen - "pila Karpen", care functioneaza înca si produce curent electric, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie - Aurel Vlaicu - lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumarescu - masina de taiat sulf.
1910 Stefan Procopiu - efectul circular al discontinuitatilor de magnetism.
1910 Gh. Marinescu - tratamentul paraliziei generale.
1910 Henri Coanda reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino - "fenomenul Cantacuzino" (aglutinarea unor microbi).
1913-1916 Ioan Cantacuzino - vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu - actiunea hipertensiva a digitalei.
1918 Gogu Constantinescu - întemeiaza o noua stiinta: sonicitatea.
1919 Stefan Procopiu - unitatea elementara de energie magnetica (magnetonul).
1920 Emil Racovita - pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume).
1920 ing. Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pamânt - Luna, folosite la pregatirea programelor "Apollo" (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei "Apollo" care a dus primul om pe Luna.
1921 Aurel Persu - automobilul fara diferential, cu motor în spate (de forma "picaturii de apa").
1921 Nicolae Paulescu - descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting si J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire.
1921 Stefan Procopiu - Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii).
1922 C.Levaditi si Sazevac - bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia - generatorul de abur cu ardere în camera închisa si cu vaporizare instantanee.
1930 Elie Carafoli - avionul cu aripa joasa.
1933 Henri Coanda - aerodina lenticulara (farfuria zburatoare).
1938 Henri Coanda - efectul Coanda.
1938 Henri Coanda - discul volant.
1952 Ia fiinta Institutul National de Geronto-Geriatrie "Dr. Ana Aslan", primul institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. "Ana Aslan" are, anual, mii de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatrânirii au convins înca de la început, aducând institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor "Aslan" a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu "Gerovital".
O mentiune speciala facem pentru Stefan Procopiu, fizician de renume mondial, doctor honoris causa al mai multor universitati din lume, membru al Academiei Române, intemeietorul scolii romanesti de magnetism, om de mare tinuta profesionala, de înalta atitudine civica si patriotism. In 1919, plecând de la teoria cuantelor a lui Max Planck, calculeaza valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementara de energie magnetica), astazi cunoscut ca "magnetonul Bohr-Procopiu". In 1921 descopera fenomenul de depolarizare a luminii in suspensii si coloizi, denumit fenomenul Procopiu, urmat in 1930 de efectul Procopiu, in magnetism. Propus spre acordarea premiului Nobel pentru fizica de catre comisia de recomandari in urma dovedirii teoretice a existentei magnetonului, a fost privat pe nedrept de distinctie, aceasta fiindu-i inmanata savantului danez Niels Bohr, desi descoperirea a fost anuntata intai de roman.
O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane:
vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri
> zburatoare testate de americani în 1961, dar, desi americanii au fost
> creditati ca autori ai inventiei, adevaratul inventator este Justin Capra
> care, în 1958 a proiectat, realizat si zburat cu un astfel de aparat.
Acum, acest aparat a fost îmbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30- 40
> minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru
> supravegherea zonelor forestiere.
>
Un crater de pe luna poarta numele lui. Spiru Haret. Aceasta deoarece
> savantul român a demonstrat ca axa mare a elipsei pe care se deplaseaza
> Pamântul în jurul soarelui este de o marime variabila, creând premisele de
> baza ale astrofizicii moderne.
>
Mai putem semnala existenta unor personalitati, adevaratele "vârfuri
de talie universala" aparute dintre minoritatile din România, în toate
> domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu,
> considerat "parintele navigatiei spatiale"si, de asemenea, profesorul lui
> Werner von Braun, seful programului rachetelor americane "Saturn".
>
> Alte realizari romanesti:
>
Stefan Odobleja - Parintele ciberneticii generalizate .
Timisoara - primul oras european cu iluminat stradal cu energie electrica (noiembrie 1884).
Grigore Antipa - savant naturalist, inventatorul dioramelor (1912).
Ion Agarbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie (1962).
Dumitru Daponte - inventatorul modalitatii de proiectare a filmului in
> relief.
Iulius Popper - inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului
> din apa marii; in plus este cel care a dat denumiri romanesti unor locuri
> din Tara de Foc (Sinaia, Ureche, Lahovary, Rosetti).
> >>> Aurel Persu - a stabilit ca automobilul cu cele mai corecte forme
> aerodinamice trebuie sa fie proiectat avand forma unei picaturi de apa, in
> cadere. General Motors precum si Ford au facut propuneri pentru
> achizitionarea patentului.
Anghel Saligny - construieste in premiera mondiala, la Braila si Galati, silozuri din beton armat (pentru poduri).
Eliza Leonida Zamfirescu - prima femeie inginer din lume.
Smaranda Braescu - una din primele femei parasutis din lume, detinatoare a mai multe recorduri mondiale in domeniu.
> REALIZARI CONTEMPORANE
>
O alta idee propagata destul de puternic în societatea româneasca de
astazi este ca, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirma ca toate
> aceste prilejuri de mândrie nationala tin doar de domeniul trecutului, ca
> România de astazi ar fi. o "tara bolnava", fara civilizatie, fara
> personalitati marcante, ea fiind mereu "codasa Europei".
>
> Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite sa-i tina pe
români "la locul lor" (si departându-i de traditia si sufletul neamului
românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc "Atotputernicii Lumii", vom oferi si
o serie de realizari ale geniului românesc ale ultimilor ani:
>
Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizica Atomica de la
Magurele, a realizat un CD ROM (din sticla) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori
> mai mare decât a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD uri ar putea fi stocata
> întreaga Biblioteca a Academiei Române, iar informatiile ar putea rezista
> 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, inventia sa a fost premiata cu medalia
de aur la Salonul Mondial al Inventiilor "Bruxelles Europa", iar autorul
> doreste cu orice pret producerea de serie în România. Dar forurile din
> România întârzie la nesfârsit formalitatile.
>
Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premiera mondiala, un
> aparat care purifica aerul în spatiile de locuit: distruge bacteriile din
> aer, retine praful si fumul de tigara, atmosfera devenind "ca în salina
sau pe litoralul marin". Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000
> lei!.
>
Petrica Ionescu este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli
> (afirmatie facuta de George Astalos, în ian.2001)
>
> >>> România a câstigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi
> drept cel mai inteligent joc de carti) pe Internet, în 16.11.2000 (107 -
75 cu SUA în finala).
>
Hackerii români sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. "Distractia" (conform declaratiei lor, ei nu fura informatii, ci doar doresc sa îsi dovedeasca valoarea) celor "5 magnifici
de la Rasarit" a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucuresti. Printre
site-urile "sparte" de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard,
> departamente federale, etc.
>
La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat
> pe locul I în privinta numarului de premii obtinute si pe locul II (dupa
> Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate
> cele 62 de inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!!
> Delegatia româna s-a mai întors de la Geneva si cu 4 premii speciale din
> partea delegatiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionut
> Moraru » inventia "Biomer"), Medalia expozitiei si Diploma salonului
pentru contributia exceptionala în promovarea inventiilor.
>
Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului
> din partea Universitatii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasa si în
Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua
certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Sefa Clinicii de
Neurologie
> din Cluj Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre
> edemul cerebral. În plus, medicul român a primit si medalia de onoare a
> mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numita si în
> conducerea acestei unitati.
>
Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan si director al institutului
cu acelasi nume, a avut o serie de pacienti celebri: Charlie Chaplin,
Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F.Kennedy, Charles de Gaulle, presedintii
> Suharto si Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), printul
> Agacan (cu sotia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.
La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie
2001), > elevii români au obtinut o medalie de aur, doua de argint si trei de
bronz.
> Ei sunt din Galati, Arad, Vâlcea si Constanta. Participarea la olimpiade
> internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari. Mihai
> Manea, medaliatul cu aur (din Galati) are, la 18 ani, un palmares
> impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale
> si Balcaniada. Fireste, el a fost "racolat" imediat de americani, optând
> pentru Universitatea din Princetown (SUA).
>
Stefan Cosmin Buca, Maria Popa si Mihai Ivanescu au fost nominalizati,
> în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA!
> Primul este student la Economie, ceilalti participa la programe în
> colaborare cu NASA.
>
Nicu Mincu din comuna Ivesti (Galati) vindeca diverse boli cu leacuri
si > ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru
> ca, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tineretii.
>
România este pe primele locuri în lume la exportul de inteligenta. De
exemplu, la "Microsoft", a doua limba vorbita este româna, iar la NASA
multi dintre specialistii de prim rang sunt tot români.
>
Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite sali de
gimnastica din SUA (Manhattan/New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru
profesor de fitness de peste Ocean, printre clientii sai numarându-se
Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, s.a.
Celebrele casete video lectii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreuna cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreste sa înfiinteze în România primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie fizica în fitness pentru > adulti.
>
Nicolae Balasa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteste mental mai rapid decât calculatorul (înmultiri, împartiri, ecuatii de gradul II, radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente somer.
>
Ion Scripcaru, strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu)
nu gaseste de 4 ani, 15.000 USD pentru a si realiza inventia epocala (pâna la
proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa
> functioneze pe baza gravitatiei, fiind în fapt "instalatie mecanica
> amplificatoare de putere, capabila sa transforme forta statica
> gravitationala în lucru mecanic". "S-ar închide toate centralele
nucleare", spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci) a
refuzat sa-i breveteze inventia în lipsa unei machete functionale, doar pe baza
> schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat
> cu indiferenta (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca si statul) sa i
> asigure cei 15.000 USD necesari.
>
Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a acestei inventii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme "Hewlett Packard". Pe vremea lui Ceausescu, Sandu Popescu a reusit "performanta" de
a fi somer în România.
Ioan Davidoni (52 de ani), un banatean sarac material dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din Tomesti (Timis), pentru care a realizat, în câtiva ani, 45 de inventii si inovatii, el a fost disponibilizat când a îndraznit sa si ceara
> drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii
la nivelul anului 1995, adica de 4 ori greutatea sa în aur!) si apoi a fost
> reangajat ca muncitor "din mila"!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat
> doua inventii de exceptie: un recuperator de pelicula de titei si pantofi
> magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani.
Prima inventie valoreaza miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat o
inutil la OSIM, pentru ca atât chinezii cât si americanii i-au furat si folosit
> inventia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s au vândut peste 10
> milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari. În acest
> timp, statul român ignora în continuare o inventie, într adevar de
miliarde.
>
Anonim nascut la 14.11.1902, în Câmpina este redescoperitorul
> tratamentului cu lumina. Prietenul sau, Albert Einstein l-a avertizat:
"Esti un visator. Cine crezi ca o sa ti permita sa distrugi întreaga industrie
> farmaceutica si sa revolutionezi medicina?" Mai târziu, Elena Ceausescu
i-a propus, prin intermediari, sa i cedeze inventia.Pâna la urma, avea sa
ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atâtea alte inventii
românesti "pierdute" în strainatate . În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM
> brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici
pâna acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicatii militare malefice.
> C.P. Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii deosebite: turbina cu
> combustie interna (1958, vânduta de statul român firmei General Motors),
> termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fara
> biela (vânduta Japoniei si folosita în celebrele motociclete japoneze),
arma defensiva antitanc (anii `90).
Justin Capra este un inventator celebru al României, din pacate mereu
> tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) de autoritatile statului,
conditii în care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de
dolari) i-au fost pur si simplu furate de americani. În 1956, la nici 25 de ani,
> Justin Capra a inventat primul rucsac zburator, un aparat individual de
> zbor. Dupa 7 ani în care "semidoctii savanti" l-au tratat cu dispret
pentru ca era doar tehnician si nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore,
> Cecil Martin si Robert Cunings au preluat inventia din România si au
lansat o în fabricatia de serie. În 1958, Justin Capra a realizat prima varianta
a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pamânt la Ambasada SUA din
> Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata în 1962 de Wendell Moore ("specializat" deja!), iar inventatorul a fost arestat de Securitate
pentru ca ar fi dorit sa fuga din tara cu aparatul sau. Justin Capra mai este si
> realizatorul celui mai mic autoturism din lume, "Soleta", care consuma
> 0,5l/100 km si al unei motorete unica în lume ce functioneaza cu
acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încarcare).
>
Mihai Rusetel a inventat motorul cu apa! "Cazul Rusetel", este
elocvent pentru geniul românesc dar si pentru "talentul" cu care ne risipim fortele
> si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 si
a fost brevetat în ianuarie 2001. Pâna atunci, Securitatea l-a sicanat
pentru refuzul de a cesiona inventia statului, iar în februarie 1990, precaut, el
a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la "Mercedes" (2.500 DM lunar)
> pentru a nu pierde, eventual, proprietatea inventiei. Motorul sau se
> bazeaza, ca principiu de functionare, pe "cazanul Traian Vuia", inventie
> folosita înca la locomotivele Diesel electrice pentru încalzirea
vagoanelor.
> Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre si navale, în locul
> turbinelor din termocentrale, si chiar a centralelor termoelectrice. În
> lume, mai exista doua brevete în domeniu (Japonia si SUA), dar acestea nu
> depasesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau
lichid. "Motorul Rusetel" foloseste drept combustibil doar apa, si are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maxima) pot fi îmbunatatite la realizarea prototipului: un motor cu apa montat pe o Dacie 1310.
Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaste acest proiect chiar din 1980, a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat, încântat. "Reusita ar fi un miracol, si cred ca în asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel".
Rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile "Delta" au fost inventate la Sibiu înca din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amanuntele necesare si cu o fireasca uimire ca "istoria oficiala" a "reusit" sa-l neglijeze. Racheta spatiala cu trei etaje de carburant solid ("model Cape Kennedy") a fost inventata în 1529 si trimisa în spatiu cu succes în 1555, în prezenta a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, seful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550 -1570). Aceasta informatie si urmatoarele provin dintr-un vechi manuscris
descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista inventiilor mentionate în manuscris contine:
racheta cu doua etaje de ardere (1529);
racheta cu trei etaje (1529),
baterie de racheta (1529),
casuta zburatoare (1536),
experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555),
utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555).
"Casuta zburatoare", propulsata în aer de racheta, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti începând cu anii '50!. În lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.
Radioactivitatea artificiala a fost descoperita de o savanta de la Facultatea de Stiinte Bucuresti, si însusita apoi de Marie Curie si întrebuintata pentru distrugere. Cerând un grad superior la facultate, savanta românca îi scria regelui Carol al II lea:
"Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carui fruct s-a bucurat dna Joliot Curie, recomandata de însusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (... ) Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie."
Vesnicile "plecaciuni" fata de cei de afara, bogati, deci destepti si merituosi! Nedreptatita savanta înfiintase din proprie initiativa Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Stiinte
Bucuresti.
1827 - Petrache Poenaru, membru al Academiei Romane si unul dintre organizatorii învatamântului national inventeaza predecesorul stiloului modern: "condei portaret, fara sfârsit, alimentându-se singur cu cerneala"
1858 - Bucuresti - primul oras din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului.
1880 - Dumitru Vasescu - construieste automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu - obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie.
1885 Victor Babes - realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu - construieste prima ambarcatiune cu reactie.
1887 C. I. Istrate - Friedelina si franceinele.
1895 D. Hurmuzescu - descopera electroscopul.
1899 C.I. Istrate - o noua clasa de coloranti.
1900 Nicolae Teclu - becul cu reglarea curentului electric si gaz.
1904 Emil Racovita - fondatorul biospeologiei.
1905 Augustin Maior - telefonia multipla.
1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu "Vuia I" acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adânci.
1908 Lazar Edeleanu - primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume, procedeu care ii poarta numele.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu-Karpen - "pila Karpen", care functioneaza înca si produce curent electric, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie - Aurel Vlaicu - lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumarescu - masina de taiat sulf.
1910 Stefan Procopiu - efectul circular al discontinuitatilor de magnetism.
1910 Gh. Marinescu - tratamentul paraliziei generale.
1910 Henri Coanda reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino - "fenomenul Cantacuzino" (aglutinarea unor microbi).
1913-1916 Ioan Cantacuzino - vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu - actiunea hipertensiva a digitalei.
1918 Gogu Constantinescu - întemeiaza o noua stiinta: sonicitatea.
1919 Stefan Procopiu - unitatea elementara de energie magnetica (magnetonul).
1920 Emil Racovita - pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume).
1920 ing. Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pamânt - Luna, folosite la pregatirea programelor "Apollo" (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei "Apollo" care a dus primul om pe Luna.
1921 Aurel Persu - automobilul fara diferential, cu motor în spate (de forma "picaturii de apa").
1921 Nicolae Paulescu - descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting si J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire.
1921 Stefan Procopiu - Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii).
1922 C.Levaditi si Sazevac - bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia - generatorul de abur cu ardere în camera închisa si cu vaporizare instantanee.
1930 Elie Carafoli - avionul cu aripa joasa.
1933 Henri Coanda - aerodina lenticulara (farfuria zburatoare).
1938 Henri Coanda - efectul Coanda.
1938 Henri Coanda - discul volant.
1952 Ia fiinta Institutul National de Geronto-Geriatrie "Dr. Ana Aslan", primul institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. "Ana Aslan" are, anual, mii de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatrânirii au convins înca de la început, aducând institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor "Aslan" a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu "Gerovital".
O mentiune speciala facem pentru Stefan Procopiu, fizician de renume mondial, doctor honoris causa al mai multor universitati din lume, membru al Academiei Române, intemeietorul scolii romanesti de magnetism, om de mare tinuta profesionala, de înalta atitudine civica si patriotism. In 1919, plecând de la teoria cuantelor a lui Max Planck, calculeaza valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementara de energie magnetica), astazi cunoscut ca "magnetonul Bohr-Procopiu". In 1921 descopera fenomenul de depolarizare a luminii in suspensii si coloizi, denumit fenomenul Procopiu, urmat in 1930 de efectul Procopiu, in magnetism. Propus spre acordarea premiului Nobel pentru fizica de catre comisia de recomandari in urma dovedirii teoretice a existentei magnetonului, a fost privat pe nedrept de distinctie, aceasta fiindu-i inmanata savantului danez Niels Bohr, desi descoperirea a fost anuntata intai de roman.
O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane:
vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri
> zburatoare testate de americani în 1961, dar, desi americanii au fost
> creditati ca autori ai inventiei, adevaratul inventator este Justin Capra
> care, în 1958 a proiectat, realizat si zburat cu un astfel de aparat.
Acum, acest aparat a fost îmbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30- 40
> minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru
> supravegherea zonelor forestiere.
>
Un crater de pe luna poarta numele lui. Spiru Haret. Aceasta deoarece
> savantul român a demonstrat ca axa mare a elipsei pe care se deplaseaza
> Pamântul în jurul soarelui este de o marime variabila, creând premisele de
> baza ale astrofizicii moderne.
>
Mai putem semnala existenta unor personalitati, adevaratele "vârfuri
de talie universala" aparute dintre minoritatile din România, în toate
> domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu,
> considerat "parintele navigatiei spatiale"si, de asemenea, profesorul lui
> Werner von Braun, seful programului rachetelor americane "Saturn".
>
> Alte realizari romanesti:
>
Stefan Odobleja - Parintele ciberneticii generalizate .
Timisoara - primul oras european cu iluminat stradal cu energie electrica (noiembrie 1884).
Grigore Antipa - savant naturalist, inventatorul dioramelor (1912).
Ion Agarbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie (1962).
Dumitru Daponte - inventatorul modalitatii de proiectare a filmului in
> relief.
Iulius Popper - inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului
> din apa marii; in plus este cel care a dat denumiri romanesti unor locuri
> din Tara de Foc (Sinaia, Ureche, Lahovary, Rosetti).
> >>> Aurel Persu - a stabilit ca automobilul cu cele mai corecte forme
> aerodinamice trebuie sa fie proiectat avand forma unei picaturi de apa, in
> cadere. General Motors precum si Ford au facut propuneri pentru
> achizitionarea patentului.
Anghel Saligny - construieste in premiera mondiala, la Braila si Galati, silozuri din beton armat (pentru poduri).
Eliza Leonida Zamfirescu - prima femeie inginer din lume.
Smaranda Braescu - una din primele femei parasutis din lume, detinatoare a mai multe recorduri mondiale in domeniu.
> REALIZARI CONTEMPORANE
>
O alta idee propagata destul de puternic în societatea româneasca de
astazi este ca, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirma ca toate
> aceste prilejuri de mândrie nationala tin doar de domeniul trecutului, ca
> România de astazi ar fi. o "tara bolnava", fara civilizatie, fara
> personalitati marcante, ea fiind mereu "codasa Europei".
>
> Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite sa-i tina pe
români "la locul lor" (si departându-i de traditia si sufletul neamului
românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc "Atotputernicii Lumii", vom oferi si
o serie de realizari ale geniului românesc ale ultimilor ani:
>
Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizica Atomica de la
Magurele, a realizat un CD ROM (din sticla) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori
> mai mare decât a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD uri ar putea fi stocata
> întreaga Biblioteca a Academiei Române, iar informatiile ar putea rezista
> 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, inventia sa a fost premiata cu medalia
de aur la Salonul Mondial al Inventiilor "Bruxelles Europa", iar autorul
> doreste cu orice pret producerea de serie în România. Dar forurile din
> România întârzie la nesfârsit formalitatile.
>
Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premiera mondiala, un
> aparat care purifica aerul în spatiile de locuit: distruge bacteriile din
> aer, retine praful si fumul de tigara, atmosfera devenind "ca în salina
sau pe litoralul marin". Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000
> lei!.
>
Petrica Ionescu este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli
> (afirmatie facuta de George Astalos, în ian.2001)
>
> >>> România a câstigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi
> drept cel mai inteligent joc de carti) pe Internet, în 16.11.2000 (107 -
75 cu SUA în finala).
>
Hackerii români sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. "Distractia" (conform declaratiei lor, ei nu fura informatii, ci doar doresc sa îsi dovedeasca valoarea) celor "5 magnifici
de la Rasarit" a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucuresti. Printre
site-urile "sparte" de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard,
> departamente federale, etc.
>
La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat
> pe locul I în privinta numarului de premii obtinute si pe locul II (dupa
> Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate
> cele 62 de inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!!
> Delegatia româna s-a mai întors de la Geneva si cu 4 premii speciale din
> partea delegatiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionut
> Moraru » inventia "Biomer"), Medalia expozitiei si Diploma salonului
pentru contributia exceptionala în promovarea inventiilor.
>
Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului
> din partea Universitatii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasa si în
Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua
certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Sefa Clinicii de
Neurologie
> din Cluj Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre
> edemul cerebral. În plus, medicul român a primit si medalia de onoare a
> mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numita si în
> conducerea acestei unitati.
>
Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan si director al institutului
cu acelasi nume, a avut o serie de pacienti celebri: Charlie Chaplin,
Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F.Kennedy, Charles de Gaulle, presedintii
> Suharto si Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), printul
> Agacan (cu sotia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.
La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie
2001), > elevii români au obtinut o medalie de aur, doua de argint si trei de
bronz.
> Ei sunt din Galati, Arad, Vâlcea si Constanta. Participarea la olimpiade
> internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari. Mihai
> Manea, medaliatul cu aur (din Galati) are, la 18 ani, un palmares
> impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale
> si Balcaniada. Fireste, el a fost "racolat" imediat de americani, optând
> pentru Universitatea din Princetown (SUA).
>
Stefan Cosmin Buca, Maria Popa si Mihai Ivanescu au fost nominalizati,
> în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA!
> Primul este student la Economie, ceilalti participa la programe în
> colaborare cu NASA.
>
Nicu Mincu din comuna Ivesti (Galati) vindeca diverse boli cu leacuri
si > ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru
> ca, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tineretii.
>
România este pe primele locuri în lume la exportul de inteligenta. De
exemplu, la "Microsoft", a doua limba vorbita este româna, iar la NASA
multi dintre specialistii de prim rang sunt tot români.
>
Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite sali de
gimnastica din SUA (Manhattan/New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru
profesor de fitness de peste Ocean, printre clientii sai numarându-se
Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, s.a.
Celebrele casete video lectii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreuna cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreste sa înfiinteze în România primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie fizica în fitness pentru > adulti.
>
Nicolae Balasa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteste mental mai rapid decât calculatorul (înmultiri, împartiri, ecuatii de gradul II, radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente somer.
>
Ion Scripcaru, strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu)
nu gaseste de 4 ani, 15.000 USD pentru a si realiza inventia epocala (pâna la
proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa
> functioneze pe baza gravitatiei, fiind în fapt "instalatie mecanica
> amplificatoare de putere, capabila sa transforme forta statica
> gravitationala în lucru mecanic". "S-ar închide toate centralele
nucleare", spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci) a
refuzat sa-i breveteze inventia în lipsa unei machete functionale, doar pe baza
> schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat
> cu indiferenta (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca si statul) sa i
> asigure cei 15.000 USD necesari.
>
Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a acestei inventii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme "Hewlett Packard". Pe vremea lui Ceausescu, Sandu Popescu a reusit "performanta" de
a fi somer în România.
Ioan Davidoni (52 de ani), un banatean sarac material dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din Tomesti (Timis), pentru care a realizat, în câtiva ani, 45 de inventii si inovatii, el a fost disponibilizat când a îndraznit sa si ceara
> drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii
la nivelul anului 1995, adica de 4 ori greutatea sa în aur!) si apoi a fost
> reangajat ca muncitor "din mila"!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat
> doua inventii de exceptie: un recuperator de pelicula de titei si pantofi
> magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani.
Prima inventie valoreaza miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat o
inutil la OSIM, pentru ca atât chinezii cât si americanii i-au furat si folosit
> inventia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s au vândut peste 10
> milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari. În acest
> timp, statul român ignora în continuare o inventie, într adevar de
miliarde.
>
Anonim nascut la 14.11.1902, în Câmpina este redescoperitorul
> tratamentului cu lumina. Prietenul sau, Albert Einstein l-a avertizat:
"Esti un visator. Cine crezi ca o sa ti permita sa distrugi întreaga industrie
> farmaceutica si sa revolutionezi medicina?" Mai târziu, Elena Ceausescu
i-a propus, prin intermediari, sa i cedeze inventia.Pâna la urma, avea sa
ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atâtea alte inventii
românesti "pierdute" în strainatate . În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM
> brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici
pâna acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicatii militare malefice.
> C.P. Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii deosebite: turbina cu
> combustie interna (1958, vânduta de statul român firmei General Motors),
> termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fara
> biela (vânduta Japoniei si folosita în celebrele motociclete japoneze),
arma defensiva antitanc (anii `90).
Justin Capra este un inventator celebru al României, din pacate mereu
> tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) de autoritatile statului,
conditii în care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de
dolari) i-au fost pur si simplu furate de americani. În 1956, la nici 25 de ani,
> Justin Capra a inventat primul rucsac zburator, un aparat individual de
> zbor. Dupa 7 ani în care "semidoctii savanti" l-au tratat cu dispret
pentru ca era doar tehnician si nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore,
> Cecil Martin si Robert Cunings au preluat inventia din România si au
lansat o în fabricatia de serie. În 1958, Justin Capra a realizat prima varianta
a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pamânt la Ambasada SUA din
> Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata în 1962 de Wendell Moore ("specializat" deja!), iar inventatorul a fost arestat de Securitate
pentru ca ar fi dorit sa fuga din tara cu aparatul sau. Justin Capra mai este si
> realizatorul celui mai mic autoturism din lume, "Soleta", care consuma
> 0,5l/100 km si al unei motorete unica în lume ce functioneaza cu
acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încarcare).
>
Mihai Rusetel a inventat motorul cu apa! "Cazul Rusetel", este
elocvent pentru geniul românesc dar si pentru "talentul" cu care ne risipim fortele
> si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 si
a fost brevetat în ianuarie 2001. Pâna atunci, Securitatea l-a sicanat
pentru refuzul de a cesiona inventia statului, iar în februarie 1990, precaut, el
a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la "Mercedes" (2.500 DM lunar)
> pentru a nu pierde, eventual, proprietatea inventiei. Motorul sau se
> bazeaza, ca principiu de functionare, pe "cazanul Traian Vuia", inventie
> folosita înca la locomotivele Diesel electrice pentru încalzirea
vagoanelor.
> Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre si navale, în locul
> turbinelor din termocentrale, si chiar a centralelor termoelectrice. În
> lume, mai exista doua brevete în domeniu (Japonia si SUA), dar acestea nu
> depasesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau
lichid. "Motorul Rusetel" foloseste drept combustibil doar apa, si are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maxima) pot fi îmbunatatite la realizarea prototipului: un motor cu apa montat pe o Dacie 1310.
Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaste acest proiect chiar din 1980, a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat, încântat. "Reusita ar fi un miracol, si cred ca în asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel".
vineri, 29 mai 2009
Definitii de DEX
VOCÁŢIE, vocaţii, s.f. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau ştiinţă; chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.
EXIGÉNT, -Ă, exigenţi, -te, adj. Care pretinde multă grijă, stricteţe, corectitudine de la alţii (şi de la sine însuşi) în privinţa îndeplinirii unei datorii; pretenţios. – Din. fr. exigeant, lat. exigens, -ntis.
DILETÁNT, -Ă, diletanţi, -te, s.m. şi f. Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator; (peior.) persoană care nu adânceşte (sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe etc. – Din fr. dilettante.
Sursa: DEX '98
EXIGÉNT, -Ă, exigenţi, -te, adj. Care pretinde multă grijă, stricteţe, corectitudine de la alţii (şi de la sine însuşi) în privinţa îndeplinirii unei datorii; pretenţios. – Din. fr. exigeant, lat. exigens, -ntis.
DILETÁNT, -Ă, diletanţi, -te, s.m. şi f. Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator; (peior.) persoană care nu adânceşte (sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe etc. – Din fr. dilettante.
Sursa: DEX '98
luni, 4 mai 2009
Eckhart TOLLE - Trezirea constiintei umane
Pe măsură ce conştiinţa oamenilor s-a dezvoltat, florile au fost probabil primul lucru lipsit de un scop utilitar, adică de orice legătură cu supravieţuirea, pe care l-au preţuit. Au fost sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi artişti, poeţi şi mistici. Isus ne spune să contemplăm florile si să învăţăm de la ele cum să trăim. Despre Buddha se spune că ar fi susţinut odată o „predică tăcută”, în timpul căreia a ţinut în mână o floare şi nu a făcut altceva decât s-o privească. După un timp, unul dintre cei de faţă, un călugăr pe nume Mahakasyapa, a zâmbit. Se spune că acesta ar fi fost singurul
care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu, zenului.
care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu, zenului.
miercuri, 22 aprilie 2009
Tâlharul
de COSTACHE IOANID
Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Iisus
înălţa spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.
Şi te’nalţi apoi ci gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spadă-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne-ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haină de lumină şi se’nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.
Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb;
Ghedeon privind cetetea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.
Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Iisus!... purtând pe frunte diadema de lumini,
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Iisus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
Cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei.
„ Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!”
„Cine-i Împăratul slavei?” „ Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!”
Şi târziu, când paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge poartă o cămaşă ruptă.
-Ce vrei tu? Îi spune unul dintre îngerii străjeri.
-Cine eşti? Îl mai întreabă, iscodind cu ochi severi.
-Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
Sunt un ticălos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de păcat şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...
- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
-Da... acolo... Dar, ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindi-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
-O! Iisus? E-aici, în slavă... tot ce vezi îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
-Rogu-te, o vorbă numai...
Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Iisus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
-Vino!... Poarta e deschisă... Domnul Îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Iisus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe.
Sunt... şi-şi frânse vorba-n dinţi.
-Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!”
*
Şi acum să ştie-oricine: Unde a intrat tâlharul,
Nu-i pe lume om să creadă şi să nu-I primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu Şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!
.............................................
Cu multumiri pentru poezie, Elinei
Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Iisus
înălţa spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.
Şi te’nalţi apoi ci gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spadă-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne-ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haină de lumină şi se’nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.
Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb;
Ghedeon privind cetetea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.
Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Iisus!... purtând pe frunte diadema de lumini,
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Iisus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
Cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei.
„ Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!”
„Cine-i Împăratul slavei?” „ Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!”
Şi târziu, când paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge poartă o cămaşă ruptă.
-Ce vrei tu? Îi spune unul dintre îngerii străjeri.
-Cine eşti? Îl mai întreabă, iscodind cu ochi severi.
-Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
Sunt un ticălos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de păcat şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...
- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
-Da... acolo... Dar, ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindi-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
-O! Iisus? E-aici, în slavă... tot ce vezi îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
-Rogu-te, o vorbă numai...
Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Iisus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
-Vino!... Poarta e deschisă... Domnul Îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Iisus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe.
Sunt... şi-şi frânse vorba-n dinţi.
-Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!”
*
Şi acum să ştie-oricine: Unde a intrat tâlharul,
Nu-i pe lume om să creadă şi să nu-I primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu Şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!
.............................................
Cu multumiri pentru poezie, Elinei
marți, 7 aprilie 2009
Manuel Castells
„Eu sînt foarte critic fata de intelectualii à la Bourdieu care, doar pentru ca stiu ceva în legatura cu o anumita tema, se simt autorizati sa conduca societatea în orice domeniu posibil, prin intermediul valorilor
lor, pe care le presupun superioare din punct de vedere intelectual si etic, iar asta în ciuda faptului ca, despre cele mai multe probleme, ei nu au cunostinte mai bogate decît oamenii obisnuiti“.
La Stampa, 24 ianuarie 2002
miercuri, 1 aprilie 2009
Constantin Noica
„Binele românesc începe [...] ca orice bine de la valoare; de la respectul, exerciţiul şi triumful valorilor în sânul unei societăţi.”
Manuscrisele de la Cimpulung
Manuscrisele de la Cimpulung
MAGIC Bruce Springsteen
I got a coin in my palm
I can make it disappear
I got a card up my sleeve
Name it and I'll pull it out your ear
I got a rabbit in my hat
If you want to come and see
This is what will be, this is what will be
I got shackles on my wrist
Soon I'll slip 'em and be gone
Chain me in a box in the river
And I'll rise singin' this song
Trust none of what you hear
And less of what you see
This is what will be, this is what will be
I got a shiny saw blade
All I needs' a volunteer
I'll cut you in half
While you're smiling ear to ear
And the freedom that you sought's
Driftin' like a ghost amongst the trees
This is what will be, this is what will be
Now there's a fire down below
But it's comin' up here
So leave everything you know
And carry only what you fear
On the road the sun is sinkin' low
There's bodies hangin' in the trees
This is what will be, this is what will be
joi, 26 martie 2009
MAL ACOSTUMBRADO
MAL ACOSTUMBRADO
(Mal acostumado)
Un ticket de ida y vuelta, fuí tan sólo para tí
Juguete de cartón
Un pobre pasajero que dejaste por ahí
Tirado en la estación
Devuélveme un trocito de mi vida
Devuélveme un poquito nada más
Un poco más
Devuélveme aunque sea de mentira
Que no curen mis heridas
Y me muera cada día mal
Mal acostumbrado me dejó tu amor
Mal acostumbrado tu amor me dejó
Alma en pena que mi cuerpo la condena
De no poder ya vivir sin ti
Mal acostumbrado me dejó tu amor
Mal acostumbrado tu amor me dejó
Y hoy me ciegas, me persigues y me encierras
Y es que ya no sé vivir sin ti
Vivir sin ti
Mi amiga la tristeza
La que sabe más de mí
No para de decir, sólo a mí
Que ría y que me olvide
Y no piense más en ti
Y vuelva a ser feliz
Album: NOCHE DE CUATRO LUNAS (2000)
vineri, 13 martie 2009
Dreptul poporului
Thomas Jefferson scria în Declaraţia de Independenţă a S.U.A.:
„Considerăm ca adevăruri de la sine grăitoare acelea că toţi oamenii sunt creaţi egali; că ei sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii; că pentru asigurarea acestor drepturi se instituie guverne, ale căror puteri juste izvorăsc din consimţământul celor guvernaţi; că ori de câte ori vreo formă de guvernământ devine dăunătoare acestor scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o desfiinţeze şi să înfiinţeze un nou guvern, punând la baza lui astfel de principii şi organizându-i puterile în aşa fel încât să realizeze forma care îi va părea cea mai potrivită pentru asigurarea securităţii şi fericirii sale.”
„Considerăm ca adevăruri de la sine grăitoare acelea că toţi oamenii sunt creaţi egali; că ei sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii; că pentru asigurarea acestor drepturi se instituie guverne, ale căror puteri juste izvorăsc din consimţământul celor guvernaţi; că ori de câte ori vreo formă de guvernământ devine dăunătoare acestor scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o desfiinţeze şi să înfiinţeze un nou guvern, punând la baza lui astfel de principii şi organizându-i puterile în aşa fel încât să realizeze forma care îi va părea cea mai potrivită pentru asigurarea securităţii şi fericirii sale.”
marți, 10 februarie 2009
Petre Tutea - Intre Dumnezeu si neamul meu
În ceea ce priveşte "idealul", am greşit şi eu. Am considerat că idealul absolut este cel către care omul se mişcă asimptotic. M-a înşelat Leonardo da Vinci în Finalitatea artistică unde spune că un artist care nu rămâne debitor intenţiei sale artistice, pe care o realizează fără rest, e mediocru. El trebuie să-şi fixeze un ideal atât de înalt, încât să meargă în direcţia lui şi, epuizându-se fără să-1 atingă, să cadă ca un călător obosit care se odihneşte la poalele unui munte. Şi m-am înşelat pentru că idealul e un fleac. De pildă, idealul social; sau, idealul meu este să mă plimb; sau idealul realizării României Mari; să facem România Mare; sau idealul ca oamenii să aibă fiecare ce mânca şi să aibă săptămânal o găină în oală. Idealul nu e niciodată chiar atât de înalt, fiind uman; perfecţiunea înlocuieşte idealul. Omul se mişcă asimptotic la perfecţiune; şi această perfecţiune apare în Predica de pe Munte unde Hristos zice: "Fiţi voi dară desăvârşiţi, cum desăvârşit este Tatăl vostru din Cer".
- Deci se poate asta.
- Se poate la Hristos. Când mă gândesc la Hristos, la Predica de pe Munte şi la cele patru Critici ale lui Kant, pe care eu le citesc acum ca pe Informaţia Bucureştiului...; le am aici, în bibliotecă. Dacă găsiţi un adevăr la Kant, nu-mi mai daţi mie bună ziua niciodată. La revedere!
- Şi de unde gloria lui?
- Din subtilitatea gândirii.
- Deci, e ceva dumnezeiesc acolo!
- Este ceva în el. În revista Familia, un oarecare, nu ştiu cum îl cheamă, m-am mirat - am scris şi eu la Familia, ştiţi foarte bine- examinează cele patru antinomii ale lui Kant şi trage concluzia că în una din ele demonstrează inexistenta lui Dumnezeu. Antinomiile sunt patru:
1) Lumea are un început - Lumea nu are nici un început.
2) Lumea e simplă - Lumea e compusă.
3) În lume exista libertate - În lume există numai necesitate.
4) Lumea are o cauză externă ei - N-are nici o cauză.
Ce este o antinomie? Este o contradicţie aparentă, unde teza şi antiteza sunt egal demonstrate.
Dar ştiţi ce spune Kant în Critica raţiunii pure ? "De ce am făcut eu aceste patru antinomii cu teze şi antiteze egal demonstrabile? Toate constituie o rătăcire a raţiunii pure în căutarea Absolutului". Am ameţit când am citit asta. .....
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
KANT
fragment din cursul Domnului Prof. univ. Dr. Valentin Muresan, Fac. de Filosofie, Universitatea Bucuresti
Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorită implicării sale totale în mişcarea iluministă, mişcare emancipatoare care a creat era modernă, mai e numit adesea şi „filosoful Luminării”. Într-o societate românească tarată de multe trăsături pre-moderne, avem ce învăţa de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru - este extras din studiul său „Ce este Luminarea?”:
“Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi. Starea de minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a se sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul să te serveşti de propria minte! Aceasta este deviza luminării”.
Ceea ce ne spune Kant aici este că valoarea centrală a mişcării politice şi culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. ieşirea omului de sub orice tutelă menită să-i dicteze din afară destinul, fie aceasta autoritatea instituţiilor statului, voinţa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinţă exterioară în sfera vieţii private sau în unele sfere ale vieţii publice trebuie limitată într-o măsură rezonabilă. După secole de „morală a supunerii”, cum a fost morala medievală, a supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu sau a stăpânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale raţiuni. E omul capabil să se guverneze singur, opus modelului creştin al omului păcătos prin natură şi ca atare incapabil să-şi croiască el însuşi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politică şi strâns legată de cea de libertate, i-a fost foarte apropiată lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoaşterea autonomiei universitare şi a libertăţii academice, adică a dreptului profesorilor din universitate de a-şi gândi singuri programele şi manualele, de a nu fi îngrădiţi din raţiuni politice şi religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe să le aibă aceştia într-un stat prusac organizat după un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii. Nu e aşadar întâmplător că reforma morală preconizată de Kant va purta pecetea epocii sale iar etica sa va fi numită pe bună dreptate o „etică a autonomiei”, adică una care are drept concept central conceptul de autonomie de fiinţă umană autonomă; mai explicit vorbind, respectul fiinţei umane raţionale autonome este pus aici drept criteriu suprem al evaluării morale a faptelor noastre. E ceea ce el numeşte respectul demnităţii fiinţei umane privită ca fiinţă morală, altfel spus ca fiinţă autonomă. Etica iluministă a lui Kant a fost, aşadar, o etică a autoguvernării fiinţei umane prin reguli morale raţionale. Opusul unei morale a autonomiei e o morală a heteronomiei, o morală având în centru ideea de om incapabil să-şi dea singur legile morale – legi care-i vin aşadar de la Dumnezeu prin intermediul Bisericii sau de la o elită intelectuală ce posedă monopolul moralităţii (Leibniz, Wolff), masa nefiind capabilă de gândire morală. Pentru Kant, dimpotrivă, morala nu înseamnă supunere la legile arbitrare ale unei voinţe exterioare şi impenetrabile, ci supunerea deliberată la legile morale ale raţiunii proprii, raţiune pe care o posedă fiecare persoană morală. Etica iluministă a lui Kant e o ilustrare în plus a sloganului vremii că omul trebuie să devină valoarea supremă pentru om. Kant s-a născut la Königsberg, capitala Prusiei orientale, un oraş prosper, cu o istorie tumultoasă. Astăzi se numeşte Kaliningrad şi e o enclavă la Marea Baltică a Rusiei post-sovietice. Personajul nostru a trăit o viaţă austeră de profesor la Universitatea Albertină din acest oraş, fondată în 1544 de Albert, primul duce al Prusiei, ca aşezământ de învăţământ lutheran. Nu a părăsit niciodată oraşul de baştină.
Avea o casă cu etaj, nu departe de castelul regal, iar în perioada în care era doar colaborator al universităţii îşi organizase la parter o sală de curs unde veneau studenţii săi, dar şi un numeros public din oraş, contra unei taxe.
Era extrem de matinal şi îşi făcuse un obicei din a invita la prânz prieteni din oraş sau colegi de universitate, cu care discuta treburi politice, universitare, evenimente europene sau noutăţi ştiinţifice şi tehnice, dar niciodată propria sa filosofie.
A studiat şi a fost profesor la universitatea din Königsberg. A fost crescut şi educat în spiritul moralei protestante (pietiste) care se caracteriza mai cu seamă prin două trăsături distinctive: accentuarea caracterului absolut (sfânt) al datoriilor morale (rigorismul moral al omului cu principii – acesta e modelul omului moral pe care l-a cunoscut şi cultivat Kant) şi prioritatea dată curăţeniei sufleteşti, intenţiei bune, în raport cu fapta în judecarea moralităţii (şi a credinţei) unei persoane. A fi moral înseamnă, în acest sens popular, a-ţi face fără nici o ezitare datoria dictată de propria constiinta si a veghea zilnic la puritatea constiintei tale. Ambele aceste trasaturi vor fi absorbite în teoria etică (nereligioasă) a lui Kant: mai întâi, el evită relativismul moral prin căutarea şi justificarea unor datorii morale absolute, care nu au excepţii; în al doilea rând, avem caracterul neconsecinţionist (deontologist sau legalist) al teoriei sale etice. Din perspectiva acestuia din urmă, nu consecinţele bune sau rele ale acţiunii contează în judecarea morală a ei, ci faptul că ea respectă o datorie dictată de raţiune şi o face nu din cauza fricii de pedeapsă, ci pur şi simplu pentru că aşa ne dictează conştiinţa.
Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorită implicării sale totale în mişcarea iluministă, mişcare emancipatoare care a creat era modernă, mai e numit adesea şi „filosoful Luminării”. Într-o societate românească tarată de multe trăsături pre-moderne, avem ce învăţa de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru - este extras din studiul său „Ce este Luminarea?”:
“Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi. Starea de minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a se sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul să te serveşti de propria minte! Aceasta este deviza luminării”.
Ceea ce ne spune Kant aici este că valoarea centrală a mişcării politice şi culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. ieşirea omului de sub orice tutelă menită să-i dicteze din afară destinul, fie aceasta autoritatea instituţiilor statului, voinţa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinţă exterioară în sfera vieţii private sau în unele sfere ale vieţii publice trebuie limitată într-o măsură rezonabilă. După secole de „morală a supunerii”, cum a fost morala medievală, a supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu sau a stăpânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale raţiuni. E omul capabil să se guverneze singur, opus modelului creştin al omului păcătos prin natură şi ca atare incapabil să-şi croiască el însuşi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politică şi strâns legată de cea de libertate, i-a fost foarte apropiată lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoaşterea autonomiei universitare şi a libertăţii academice, adică a dreptului profesorilor din universitate de a-şi gândi singuri programele şi manualele, de a nu fi îngrădiţi din raţiuni politice şi religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe să le aibă aceştia într-un stat prusac organizat după un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii. Nu e aşadar întâmplător că reforma morală preconizată de Kant va purta pecetea epocii sale iar etica sa va fi numită pe bună dreptate o „etică a autonomiei”, adică una care are drept concept central conceptul de autonomie de fiinţă umană autonomă; mai explicit vorbind, respectul fiinţei umane raţionale autonome este pus aici drept criteriu suprem al evaluării morale a faptelor noastre. E ceea ce el numeşte respectul demnităţii fiinţei umane privită ca fiinţă morală, altfel spus ca fiinţă autonomă. Etica iluministă a lui Kant a fost, aşadar, o etică a autoguvernării fiinţei umane prin reguli morale raţionale. Opusul unei morale a autonomiei e o morală a heteronomiei, o morală având în centru ideea de om incapabil să-şi dea singur legile morale – legi care-i vin aşadar de la Dumnezeu prin intermediul Bisericii sau de la o elită intelectuală ce posedă monopolul moralităţii (Leibniz, Wolff), masa nefiind capabilă de gândire morală. Pentru Kant, dimpotrivă, morala nu înseamnă supunere la legile arbitrare ale unei voinţe exterioare şi impenetrabile, ci supunerea deliberată la legile morale ale raţiunii proprii, raţiune pe care o posedă fiecare persoană morală. Etica iluministă a lui Kant e o ilustrare în plus a sloganului vremii că omul trebuie să devină valoarea supremă pentru om. Kant s-a născut la Königsberg, capitala Prusiei orientale, un oraş prosper, cu o istorie tumultoasă. Astăzi se numeşte Kaliningrad şi e o enclavă la Marea Baltică a Rusiei post-sovietice. Personajul nostru a trăit o viaţă austeră de profesor la Universitatea Albertină din acest oraş, fondată în 1544 de Albert, primul duce al Prusiei, ca aşezământ de învăţământ lutheran. Nu a părăsit niciodată oraşul de baştină.
Avea o casă cu etaj, nu departe de castelul regal, iar în perioada în care era doar colaborator al universităţii îşi organizase la parter o sală de curs unde veneau studenţii săi, dar şi un numeros public din oraş, contra unei taxe.
Era extrem de matinal şi îşi făcuse un obicei din a invita la prânz prieteni din oraş sau colegi de universitate, cu care discuta treburi politice, universitare, evenimente europene sau noutăţi ştiinţifice şi tehnice, dar niciodată propria sa filosofie.
A studiat şi a fost profesor la universitatea din Königsberg. A fost crescut şi educat în spiritul moralei protestante (pietiste) care se caracteriza mai cu seamă prin două trăsături distinctive: accentuarea caracterului absolut (sfânt) al datoriilor morale (rigorismul moral al omului cu principii – acesta e modelul omului moral pe care l-a cunoscut şi cultivat Kant) şi prioritatea dată curăţeniei sufleteşti, intenţiei bune, în raport cu fapta în judecarea moralităţii (şi a credinţei) unei persoane. A fi moral înseamnă, în acest sens popular, a-ţi face fără nici o ezitare datoria dictată de propria constiinta si a veghea zilnic la puritatea constiintei tale. Ambele aceste trasaturi vor fi absorbite în teoria etică (nereligioasă) a lui Kant: mai întâi, el evită relativismul moral prin căutarea şi justificarea unor datorii morale absolute, care nu au excepţii; în al doilea rând, avem caracterul neconsecinţionist (deontologist sau legalist) al teoriei sale etice. Din perspectiva acestuia din urmă, nu consecinţele bune sau rele ale acţiunii contează în judecarea morală a ei, ci faptul că ea respectă o datorie dictată de raţiune şi o face nu din cauza fricii de pedeapsă, ci pur şi simplu pentru că aşa ne dictează conştiinţa.
Metoda în filosofie
Istoria filosofiei înfăţişează o varietate metodologică şi stilistică, obiectivate în curente şi orientări de nuanţe diferite.
Conceptul de metodă ("metodos" - cale, mijloc) semnifică calea pe care o urmează gândirea în perpetua sa mişcare, ansamblu de principii, reguli şi tehnologii de investigare a realităţii. Filosofia operează cu o metodologie variată:
a) maieutica (gr. "maieutike'' - pricepere de a moşi) - arta de a-l face pe interlocutor să conştientizeze adevăruri pe care nu ştia că le ştie; metodă fundamentată pe teoria ideilor înnăscute; Socrate, părintele acestei metode, pornea de la premisa că adevărurile care ţin de lumea esenţelor sunt evidente, dar oamenii nu le conştientizează, fapt pentru care este nevoie de moşirea lor prin întrebări;
b) dialogul - modalitate de a analiza o problemă filosofică, pe bază de dezbatere, discuţie contradictorie, confruntare critică, dezbatere constituită dintr-o suită de întrebări şi răspunsuri în cadrul unei conversaţii colective, concepută ca o cercetare critică a unor principii, idei, concepte filosofice; de exemplu, cel 28 de dialoguri ale lui Platon, în care Socrate, simbolul înţelepciunii, joacă rolul de moderator; unele scrieri ale lui Galilei, Leibniz, Diderot, Cantemir etc.;
c) dialectica – (gr. "dialektike'', format din "dia'' - cu; "legein''- a vorbi, a discuta) arta de a ajunge la adevăr prin punerea în evidenţă şi combaterea contradicţiilor din afirmaţiile preopinentului; are multiple sensuri: metodă care mijloceşte pătrunderea gândirii la nivelul ideii (Platon); artă sau ştiinţă a devenirii prin contradicţii (Augustin); teorie a devenirii prin contradicţii (Hegel); teorie a conexiunii (Marx); în perioada contemporană dialectica s-a dezvoltat în variantele mai cunoscute - dialectica marxistă, negativă (Adorno), neoraţionalistă (G. Bachelard);
d) scolastica (gr. "skhole'' – şcoală) - metodă specifică perioadei medievale, teorie a argumentării după principiile logicii clasice (formale), dar cu sens speculativ, folosită îndeosebi pentru demonstrarea dogmelor religioase; de exemplu, argumentul ontologic, privind existenţa lui Dumnezeu, formulat de T. d' Aquino;
e) inducţia (Aristotel, Bacon, J.St. Mill) - un procedeu de formare a conceptelor, o modalitate de cunoaştere de la particular la general, de la o totalitate de elemente la o proprietate generală; în procesul cunoaşterii, inducţia şi deducţia funcţionează în strânsă conexiune, susţinându-se reciproc;
f) deducţia (Aristotel, Descartes, Leibniz) - modalitate de cunoaştere de la general la particular, formă de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise; tipul fundamental de deducţie cu propoziţii categorice este silogismul;
g) metafizica (gr. "meta'' - după, "physike'' – fizică) - impusă de dezvoltarea ştiinţelor, metodă antidialectică (Hegel), se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, absolutizarea unor laturi ale realităţii - independenţa, stabilitatea relativă, absenţa contradicţiilor etc.; a fost consacrată în filosofie de Fr. Bacon şi J. Locke;
h) fenomenologia (Fichte, Hegel, Husserl - "Idei pentru o fenomenologie pură'', 1924) - teorie a conştiinţei intenţionale orientată spre un anumit nivel al realităţii şi al esenţei; accederea la fenomen, prin care Husserl înţelegea esenţa dată a priori, este realizabilă prin două procedee: reducţia fenomenologică - punerea în paranteze a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, ceea ce are ca efect faptul că lumea încetează să mai fie obiect de cunoaştere; prin punerea în paranteze se scoate în afara câmpului discuţiei ceea ce este neesenţial, a materiei, fapt ce duce la degajarea prin abstracţie a formei, şi intuirea esenţei - sesizarea esenţei pure; actul de cunoaştere urmează firul logic: Obiect - Concept - Esenţă; ridicarea de la obiectul determinat la conceptul său, de la acesta mai departe la esenţa (eidos) sa şi, apoi, la sesizarea intenţionalităţii de care acesta este legată (noema) şi la precizarea actului donator de sens (noesa);
k) hermeneutica (Dilthey, Gadamer, Ricoeur, Freud) - teorie a interpretării şi înţelegerii semnelor; metodă folosită în analiza structurală şi psihanaliză; presupune a da un sens gândurilor, textelor, a te raporta la un altul urmând principiul: "adu-mi cel mai bun argument al tău''. Conform opiniei lui Ricoeur, această metodă semnifică efortul gândirii de a descifra sensul ascuns în sensul aparent, de a decodifica straturile de semnificaţii implicate în semnificaţia manifestă; de pildă, catrenele lui Nostradamus, visele la Freud au semnificaţii diferite la un profan şi la un specialist. Metoda implică construirea unui cerc hermeneutic, care cuprinde o schemă de interrelaţii între interpret şi datele textului, alternanţele tot-parte, analiză-sinteză, trecut-prezent, inducţie-deducţie precum şi un complex de reguli şi criterii de interpretare şi înţelegere;
l) metoda analitică (Frege, Carnap, Quine etc.) - interpretarea filosofică a rezultatelor analizelor logice, prezintă valoare în teoria ştiinţei, logică şi epistemologie, pentru înţelegerea naturii raţionamentelor ştiinţifice, a structurii deductive şi unităţilor conceptuale ale teoriilor ştiinţifice.
Conceptul de metodă ("metodos" - cale, mijloc) semnifică calea pe care o urmează gândirea în perpetua sa mişcare, ansamblu de principii, reguli şi tehnologii de investigare a realităţii. Filosofia operează cu o metodologie variată:
a) maieutica (gr. "maieutike'' - pricepere de a moşi) - arta de a-l face pe interlocutor să conştientizeze adevăruri pe care nu ştia că le ştie; metodă fundamentată pe teoria ideilor înnăscute; Socrate, părintele acestei metode, pornea de la premisa că adevărurile care ţin de lumea esenţelor sunt evidente, dar oamenii nu le conştientizează, fapt pentru care este nevoie de moşirea lor prin întrebări;
b) dialogul - modalitate de a analiza o problemă filosofică, pe bază de dezbatere, discuţie contradictorie, confruntare critică, dezbatere constituită dintr-o suită de întrebări şi răspunsuri în cadrul unei conversaţii colective, concepută ca o cercetare critică a unor principii, idei, concepte filosofice; de exemplu, cel 28 de dialoguri ale lui Platon, în care Socrate, simbolul înţelepciunii, joacă rolul de moderator; unele scrieri ale lui Galilei, Leibniz, Diderot, Cantemir etc.;
c) dialectica – (gr. "dialektike'', format din "dia'' - cu; "legein''- a vorbi, a discuta) arta de a ajunge la adevăr prin punerea în evidenţă şi combaterea contradicţiilor din afirmaţiile preopinentului; are multiple sensuri: metodă care mijloceşte pătrunderea gândirii la nivelul ideii (Platon); artă sau ştiinţă a devenirii prin contradicţii (Augustin); teorie a devenirii prin contradicţii (Hegel); teorie a conexiunii (Marx); în perioada contemporană dialectica s-a dezvoltat în variantele mai cunoscute - dialectica marxistă, negativă (Adorno), neoraţionalistă (G. Bachelard);
d) scolastica (gr. "skhole'' – şcoală) - metodă specifică perioadei medievale, teorie a argumentării după principiile logicii clasice (formale), dar cu sens speculativ, folosită îndeosebi pentru demonstrarea dogmelor religioase; de exemplu, argumentul ontologic, privind existenţa lui Dumnezeu, formulat de T. d' Aquino;
e) inducţia (Aristotel, Bacon, J.St. Mill) - un procedeu de formare a conceptelor, o modalitate de cunoaştere de la particular la general, de la o totalitate de elemente la o proprietate generală; în procesul cunoaşterii, inducţia şi deducţia funcţionează în strânsă conexiune, susţinându-se reciproc;
f) deducţia (Aristotel, Descartes, Leibniz) - modalitate de cunoaştere de la general la particular, formă de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise; tipul fundamental de deducţie cu propoziţii categorice este silogismul;
g) metafizica (gr. "meta'' - după, "physike'' – fizică) - impusă de dezvoltarea ştiinţelor, metodă antidialectică (Hegel), se caracterizează prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, absolutizarea unor laturi ale realităţii - independenţa, stabilitatea relativă, absenţa contradicţiilor etc.; a fost consacrată în filosofie de Fr. Bacon şi J. Locke;
h) fenomenologia (Fichte, Hegel, Husserl - "Idei pentru o fenomenologie pură'', 1924) - teorie a conştiinţei intenţionale orientată spre un anumit nivel al realităţii şi al esenţei; accederea la fenomen, prin care Husserl înţelegea esenţa dată a priori, este realizabilă prin două procedee: reducţia fenomenologică - punerea în paranteze a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, ceea ce are ca efect faptul că lumea încetează să mai fie obiect de cunoaştere; prin punerea în paranteze se scoate în afara câmpului discuţiei ceea ce este neesenţial, a materiei, fapt ce duce la degajarea prin abstracţie a formei, şi intuirea esenţei - sesizarea esenţei pure; actul de cunoaştere urmează firul logic: Obiect - Concept - Esenţă; ridicarea de la obiectul determinat la conceptul său, de la acesta mai departe la esenţa (eidos) sa şi, apoi, la sesizarea intenţionalităţii de care acesta este legată (noema) şi la precizarea actului donator de sens (noesa);
k) hermeneutica (Dilthey, Gadamer, Ricoeur, Freud) - teorie a interpretării şi înţelegerii semnelor; metodă folosită în analiza structurală şi psihanaliză; presupune a da un sens gândurilor, textelor, a te raporta la un altul urmând principiul: "adu-mi cel mai bun argument al tău''. Conform opiniei lui Ricoeur, această metodă semnifică efortul gândirii de a descifra sensul ascuns în sensul aparent, de a decodifica straturile de semnificaţii implicate în semnificaţia manifestă; de pildă, catrenele lui Nostradamus, visele la Freud au semnificaţii diferite la un profan şi la un specialist. Metoda implică construirea unui cerc hermeneutic, care cuprinde o schemă de interrelaţii între interpret şi datele textului, alternanţele tot-parte, analiză-sinteză, trecut-prezent, inducţie-deducţie precum şi un complex de reguli şi criterii de interpretare şi înţelegere;
l) metoda analitică (Frege, Carnap, Quine etc.) - interpretarea filosofică a rezultatelor analizelor logice, prezintă valoare în teoria ştiinţei, logică şi epistemologie, pentru înţelegerea naturii raţionamentelor ştiinţifice, a structurii deductive şi unităţilor conceptuale ale teoriilor ştiinţifice.
vineri, 23 ianuarie 2009
Ştefan Odobleja - Despre filosofie
PĂRINTELE CIBERNETICII
Ştefan Odobleja „Psihologie consonantistă”,
ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 510-511
UTILITATEA ŞI VALOAREA FILOSOFIEI
„Utilitatea filosofiei este multiplă şi complexă: această utilitate poate fi clasificată în moduri diferite – imediată sau mediată, directă sau indirectă etc.
În arta creaţiei filosofia ne învaţă arta de a întreba şi arta de a conjectura. Ea constituie germenele şi anticiparea oricărei ştiinţe: ea este ştiinţa problemelor şi a interogaţiei şi ştiinţa răspunsurilor anticipate, deduse şi verificate de raţiune, ştiinţa posibilului şi a probabilului. Ea este o mare sursă de inspiraţie şi de orientare a gândirii şi a cercetărilor, a problemelor şi a soluţiilor; ea ne face a sugera noi criterii şi noi categorii, noi sinteze şi noi analize, noi clasificări şi noi diviziuni, noi concepţii şi noi experienţe, în sfârşit, noi probe.
Filosofia este o fază obligatorie, un procedeu condiţional al progresului ştiinţelor. Ea este un sistem de a generaliza principiile şi legile, teoriile şi ipotezele, concepţiile şi punctele de vedere particulare.
Pe de altă parte, filosofia ne arată limitele fatale ale înţelegerii şi ale inteligenţei noastre; ea ne face să limităm elanul imaginaţiei noastre; ea ne înzestrează cu un solid spirit critic. Datorită acestui efect, filosofia critică este de o importanţă egală cu filosofia creatoare şi constructivă.
În logică – arta de recunoaşte erorile şi adevărurile – filosofia aduce elementele şi metoda verificării teoretice şi deductive. Astfel, a afirma despre o teorie că ţine de antropomorfism, de misticism sau de raţionalism, echivalează cu o condamnare a acestei teorii.
În igiena intelectuală filosofia este foarte utilă pentru menţinerea unui just echilibru intelectual. Ea a fost totdeauna considerată ca bază a înţelepciunii şi confundată cu aceasta. Datorită filosofiei reuşim să evităm daunele unei specializări excesive şi să neutralizăm dezavantajele unei culturi cu orizonturi limitate. Tot ea este aceea care permite să ne sustragem mirajului necunoscutului şi misticismului, ca şi tentaţiilor speculativismului bolnăvicios şi utopic.
În psihoterapie filosofia este o unealtă de prim ordin: ea poate juca aici un rol considerabil de compensare şi de echilibrare. Există filosofii consolatoare, filosofii ale moderaţiei, temperanţei şi resemnării; filosofii ascetice, hedonice, senzuale, epicuriene; filosofii excitante, activiste, exaltante şi filosofii calmante, pasiviste, odihnitoare; filosofii ale orgoliului (Nietzsche) sau filosofii ale umilinţei (creştinismul); filosofii optimiste, încurajatoare şi filosofii pesimiste, sceptice, descurajatoare. Trebuie să notăm de asemenea filosofia justificativă, atât de necesară armoniei mentale şi sănătăţii psihice.
În psihodiagnostic filosofia personală va dezvălui caracterul individual. În determinismul unui sistem filosofic – chiar din cele mai intelectuale în aparenţă – afectivitatea, gusturile, obişnuinţele, caracterul individual nu trebuie neglijate. Sintezele pur intelectuale sunt cele mai rare: cele mai multe sunt cristalizări în jurul unor sentimente sau tendinţe: raţiunea nu intervine decât pentru a le justifica, conferindu-le un profil sau un contur intelectual, lustru ideologic pe un fond afectiv.
Filosofia hedonistă ne va releva senzualismul (cu varietăţile sale: lăcomia, beţia, erotismul, sportivitatea etc.) sau sentimentalismul şi estetismul (muzicofilie, reverie, afabilitate, „slăbiciuni”). Ascetismul ne revelează resemnarea. Stoicismul ne revelează activismul, eroismul, curajul, perseverenţa. Psihanaliza este filosofia erotismului. Fatalismul este stigmatul trândavilor – câteodată este însă şi rezultanta descurajării – o modalitate consolatoare pentru cei decepţionaţi în viaţă.
În viaţa practică ea permite să vedem mai departe: e un instrument care măreşte capacitatea inteligenţei. Ea ajută să ne sustragem sclaviei prezentului şi actualului şi să privim mai departe în spaţiu şi în timp – ceea ce înseamnă a dobândi prudenţa, prevederea, spiritul de echitate şi de justiţie, moralitatea; aceasta înseamnă a preveni şi a evita extremele şi greşelile (în viaţă, în gândire, în sentimente sau acţiuni). Filosofia este aceea care furnizează emulaţia şi stimulentul pentru marile acţiuni, dificile şi depărtate, în viaţa indivizilor sau a naţiunilor.
În pedagogie sistemele filosofice contribuie la convergenţa aspiraţiilor şi dorinţelor. Ele sunt acelea care furnizează cadrele şi liniile generale ale învăţământului. Sistemele filosofice îşi au partea lor de influenţă certă şi indiscutabilă în formarea gusturilor şi tendinţelor, a sentimentelor, obişnuinţelor şi caracterelor.
În didactică şi pentru instruirea intelectuală filosofia este un instrument mnemotehnic şi aperceptiv excelent, care trebuie totdeauna exploatat în arta învăţării.
În sociologie şi în politică guvernanţii au la dispoziţia lor filosofii imperialiste (războinice) sau filosofii pacifiste, individualiste sau socialiste, anarhiste sau disciplinatoare.
În sfârşit, şi din punct de vedere formal, filosofia trebuie considerată ca o artă aparte. Într-adevăr, prin conţinutul şi obiectul său ea constituie poezia necunoscutului, a ininteligibilului, a misteriosului. Pe de altă parte, prin procesele pe care le face să se îndeplinească, ea constituie sportul virtuozităţii abstracţiei, sportul consonanţei, acrobaţia asemănării, antrenamentul sintezei şi al sistematizării.”
Aristotel
Politica
Cartea despre educaţie
Diogene, filozof pitagorician aproape contemporan cu Aristotel, zice: „Care este principiul oricărui stat? - Educaţia copiilor".
Nu se ştie nici măcar dacă trebuie să ne ocupăm mai mult a forma inteligenţa ori a forma inima.
Astăzi, educaţia se alcătuieşte, îndeobşte, din patru părţi deosebite: literele, gimnastica, muzica şi câteodată desenul; cea dintâi şi cea din urmă de un folos pe cât de pozitiv, pe atât de variat în toată viaţa; a doua, potrivită spre a forma curajul. Cât despre muzică, se ridică unele îndoieli cu privire la utilitatea sa. îndeobşte este privită ca un obiect numai de plăcere; dar cei vechi făcuseră din ea o parte necesară a educaţiei, convinşi că natura însăşi, după cum am spus-o aşa de adesea, ne cere nu numai o întrebuinţare vrednică de laudă a activităţii noastre, dar şi o întrebuinţare nobilă a timpului nostru liber. Natura, ca să o spun încă o dată, natura este principiul a orice.
Curajul, printre animale ca şi printre oameni, nu aparţine celor mai sălbatici; aparţine, din contră, acelora care reunesc blândeţea cu mărinimia leului.
A înfrunta cu nobleţe primejdia nu este nici curajul unui lup, nici al unei fiare, este partea exclusivă a omului curajos
Se va recunoaşte fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce se dă copiilor. Cineva nu se instruieşte jucându-se, iar studiul este totdeauna anevoios. Adăugăm că timpul liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vârstei care urmează după ea: lipsa de ocupaţie este capătul unei cariere, iar o fiinţă incompletă nu trebuie să se oprească câtuşi de puţin.
Oamenii fac adesea din plăcere scopul de căpetenie al vieţii
virtutea constă tocmai în faptul de a putea să ne bucurăm, să iubim, să urâm potrivit raţiunii
Fiecare nu găseşte plăcere decât în ceea ce corespunde naturii sale
posibilul şi convenabilul sunt principiile care trebuie mai ales să călăuzească pe toţi oamenii, dar numai vârsta indivizilor hotărăşte şi pe unul şi pe celălalt
Octavian Paler - Scrisori imaginare
"La ce bun poetul în vreme de secetă? Să cânte ploiele atunci cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi ne dor, (...) când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil. (...) şi cel ce cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit pentru nebunia şi curajul său care cântă ploile, care cântă torentele, când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. (...) şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie."
duminică, 18 ianuarie 2009
Adevarul despre Eminescu
http://www.mihai-eminescu.net/adevarul-despre-eminescu/
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.
Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.
Conservator
Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.
De la Nistru pan’ la Tisa
Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.
Lovit la Timpul
Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.
Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari
In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.
Urmarit de spionii Austro-Ungariei
Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Tradatorii
Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).
Nationalistii, urmariti si de rusi
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.
Incomodul Eminescu
Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.
Stia ca i se pregateste ceva
Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.
Interzis si internat
Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.
Suprimarea incepe de la 33 de ani
“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.
Otravit cu mercur
Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.
Eminescu nu a fost nebun
Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)